Aici, pe Urras, actul de rebeliune era un lux, o îngăduinţă faţă de sine. A fi fizician la A-Io însemna a servi nu societatea, nu omenirea, nu adevărul, ci Statul.
În prima seară petrecută în camera asta îi întrebase, provocator şi curios, "Ce aveţi de gând să faceţi cu mine?" Acum îşi dădea seama ce făcuseră cu el. Chifoilisk îi spusese purul adevăr. Îl posedau. Îşi închipuise că se va tocmi cu ei, o foarte naivă noţiune pentru un anarhist. Individul nu se poate tocmi cu Statul. Statul nu recunoaşte altă monedă decât puterea; Statul este acela care bate moneda.
Înţelegea acum — în detaliu, punct cu punct, de la bun început — că făcuse o greşeală venind pe Urras; prima lui mare greşeală şi aceea care avea să-l marcheze pentru tot restul vieţii. Dar de îndată ce o înţelese, repetând absolut toate dovezile pe care le eliminase şi le negase luni de zile — iar asta îi luă multă vreme, stând nemişcat acolo, la biroul său — până la acea ridicolă şi abominabilă ultimă scenă cu Vea, retrăind-o şi pe aceasta, până când obrajii i se aprinseră iar urechile începură să-i ţiuie, se simţi împăcat. Chiar şi prin vălul de lacrimi postalcoolice nu simţea nici un fel de vină. Toate ţineau de trecut, iar ceea ce trebuia gândit era ce trebuie să facă de acum înainte. Închizându-se el însuşi în închisoare, cum ar acţiona ca om liber? În nici un caz nu va face fizică pentru politicieni. Acest lucru îi era limpede. Dacă încetează să mai lucreze, îi vor îngădui să plece acasă? La această întrebare, respiră adânc şi înălţă capul, privind cu ochi care nu vedeau peisajul verde, scăldat de soare, de dincolo de fereastră. Pentru prima dată îşi permitea să se gândească la întoarcere ca la o posibilitate autentică. Gândul ameninţa să sfărâme porţile şi să-l inunde cu un dor năpraznic. Să vorbească în pravică, să le vadă pe Takver, pe Pilun şi pe Sadik, să atingă pulberea din Anarres…
Nu-l vor lăsa să plece. Nu îşi plătise drumul. Nici el nu-şi putea permite să plece, să renunţe şi să fugă.
Cum stătea aşa, la birou, în lumina strălucitoare a soarelui dimineţii, izbi cu mâinile în dunga biroului de două ori, de trei ori, de bună voie şi cu forţă; chipul îi era calm şi părea îngândurat.
— Unde mă duc? întrebă el, cu glas tare.
O bătaie în uşă. Intră Efor, ducând tava cu micul dejun şi ziarele de dimineaţă.
— Venit la şase, de obicei, dar vă găsesc dormind, constată el şi puse jos tava cu o admirabilă îndemânare.
— M-am îmbătat aseară, explică Shevek.
— Frumos cât ţine. Asta să fie tot, domnule? Foarte bine, spuse el şi se retrase cu aceeaşi îndemânare, înclinându-se, în drum, în faţa lui Pae, care intra în acelaşi timp.
— N-am intenţionat să dau buzna peste tine la micul dejun. Mă întorceam de la capelă şi m-am gândit să arunc o privire.
— la loc. Serveşte o ceaşcă de ciocolată.
Shevek nu se simţea în stare să mănânce dacă Pae nu se prefăcea, măcar, că mănâncă împreună cu el. Pae luă un corn cu miere şi îl fărâmiţă pe o farfurie. Shevek încă se simţea cam slăbit, dar foarte flămând, aşa că atacă micul dejun cu multă energie. Lui Pae i se părea mai greu ca de obicei să înceapă o conversaţie.
— Tot mai primeşti prostiile astea? întrebă el în cele din urmă pe un ton amuzant, atingând ziarele împăturite pe care Efor le pusese pe masă.
— Efor mi le aduce. — Da?
— Eu l-am rugat, răspunse Shevek, aruncându-i lui Pae o privire cercetătoare de o fracţiune de secundă. Îmi întregesc înţelegerea ţării tale. Mă interesează clasele voastre de jos. Majoritatea anarresienilor provin din clasele de jos.
— Da, desigur, răspunse bărbatul mai tânăr, privind respectuos şi dând din cap, după care mâncă puţin din cornul cu miere. Cred că până la urmă aş bea o gură de ciocolată, adăugă el şi sună din clopoţelul de pe tavă. Încă o ceaşcă, spuse el, fără să se întoarcă, lui Efor, care apăruse la uşă. Ei bine, domnule, am aşteptat cu nerăbdare prilejul să vă mai scoatem afară, acum, când vremea este din nou frumoasă, să vă arătăm şi mai mult din ţara noastră. Poate chiar şi o vizită în străinătate. Dar mă tem că afurisitul ăsta de război a pus capăt tuturor planurilor noastre.
Shevek privi titlul de pe ziarul de deasupra: CIOCNIRI IO-THU ÎN APROPIEREA CAPITALEI BENBILI.
— S-au primit şi ştiri mai recente decât asta pe telefax, spuse Pae. Am eliberat capitala. Generalul Havevert va fi reinstalat.
— Înseamnă că s-a terminat războiul?
— Nu atâta vreme cât Thu încă mai deţine cele două provincii de la răsărit.
— Înţeleg. Deci, armata voastră şi armata din Thu vor lupta în Benbili. Dar nu şi aici?
— Nu, nu. Ar fi o mare prostie să ne invadeze, sau ca noi să-i invadăm pe ei. Am depăşit genul de barbarie care aducea războiul în inima civilizaţiilor superioare! Echilibrul puterii este menţinut prin astfel de acţiuni poliţieneşti. În orice caz, oficial, suntem în război. Mă tem, deci, că se vor aplica toate acele obositoare restricţii de demult.
— Restricţii?
— Caracterul secret al cercetării efectuate în cadrul Colegiului de Ştiinţe Nobile, în primul rând. Nu e cine ştie ce, într-adevăr, doar o ştampilă de cauciuc guvernamentală, iar uneori o oarecare întârziere în publicarea unei lucrări, când sus-puşii consideră că trebuie să fie periculoasă pentru că nu o înţeleg!… Mă tem că şi dreptul la călătorie este puţin limitat, pentru dumneavoastră şi ceilalţi non-naţionali de pe aici. Cred că atâta vreme cât durează starea de război, nu aveţi, de fapt, voie să părăsiţi campusul fără aprobarea Cancelarului. Dar nu ţineţi seama de asta. Vă pot scoate de aici oricând doriţi, fără a trece prin toată această bătaie de cap.
— Tu ai cheile, spuse Shevek, zâmbind candid.
— O, sunt un specialist absolut la aşa ceva. Îmi place să trec peste reguli şi să înşel autorităţile. Poate că sunt un anarhist natural, nu? Unde dracu e prostul ăla bătrân pe care l-am trimis după o ceaşcă?
— Trebuie să coboare la bucătărie ca s-o aducă.
— Nu-i trebuie o jumătate de zi pentru asta. În sfârşit, nu mai aştept. Nu vreau să vă răpesc ce a mai rămas din dimineaţă. Apropo, aţi văzut ultimul număr din Buletinul Fundaţiei de Cercetări Spaţiale? Publică planurile lui Reumere pentru ansibil.
— Ce înseamnă ansibil?
— Este ceea ce el numeşte un dispozitiv de comunicare instantanee. Spune că temporaliştii — adică dumneavoastră, desigur — nu vor face decât să conceapă ecuaţiile timp-inerţie, iar inginerii — adică el — vor putea să construiască afurisita de maşinărie, să o testeze, dovedind astfel, incidental, validitatea teoriei, în câteva luni sau chiar săptămâni.
— Inginerii sunt ei însuşi dovada existenţei reversibilităţii cauzale. Vezi doar că Reumere are efectul construit înainte ca eu să fi oferit cauza, adăugă el, de data aceasta mai puţin candid, iar când Pae închise uşa în urma lui, Shevek se ridică brusc de pe scaun. Mincinos profitor şi împuţit! spuse el în pravică, alb de mânie, cu mâinile încleştate pentru a nu arunca cu ceva după Pae.
Efor intră cu o ceaşcă şi o farfurioară, pe o tavă. Se opri scurt, privind înţelegător.
— E-n regulă, Efor. Nu… nu avea nevoie de ceaşcă. Poţi să strângi totul.
— Foarte bine, domnule.
— Ascultă, o vreme n-aş vrea nici un vizitator. Poţi să-i opreşti să intre?
— Uşor, domnule. Cineva special?
— Da, el. Oricine. Spune-le că lucrez.