— Se va bucura să audă asta, domnule, spuse Efor, ridurile lui topindu-se, o clipă, de răutate, după care continuă cu o familiaritate respectuoasă. Nimeni care nu vreţi nu trece de mine, iar în final adăugă cu o sobrietate formală: Mulţumesc, domnule şi bună dimineaţa.
Mâncarea şi adrenalina risipiseră paralizia lui Shevek. Începu se se plimbe prin cameră, iritabil şi agitat. Dorea să acţioneze. Petrecuse aproape un an fără să facă nimic, în afară de a se purta ca un prost. Era momentul să facă ceva.
Ei bine, pentru ce venise aici?
Să facă fizică. Să afirme, prin talentul său, drepturile oricărui cetăţean, din oricare societate: dreptul de a munci, de a fi întreţinut în timpul muncii şi de a împărţi produsul muncii cu toţi cei care îl doreau. Drepturile unui odonian şi ale unei fiinţe umane.
E drept, gazdele sale binevoitoare îi îngăduiseră să lucreze, şi îl întreţinuseră pe timpul lucrului. Problema apărea pe al treilea tronson. Dar el încă nu ajunsese acolo. Nu-şi făcuse treaba. Nu putea împărţi ceea ce nu avea.
Se întoarse la birou, se aşeză şi scoase câteva petece de hârtie acoperite cu un scris înghesuit, din cel mai puţin accesibil şi cel mai inutil buzunar al pantalonilor săi strâmţi, la modă. Le intinse pe masă cu degetele şi le cercetă. Îi trecu prin minte că începe să semene cu Sabul, scriind foarte mărunt, cu abrevieri, pe fragmente de hârtie. Înţelegea acum motivaţia lui Sabuclass="underline" era posesiv şi secretos. O psihopatie pe Anarres era comportare raţională pe Urras.
Shevek rămase din nou nemişcat, cu capul plecat, studiind cele două hârtiuţe pe care notase anumite puncte esenţiale ale Teoriei Generale Temporale, aşa cum se prezenta în momentul acela.
Următoarele trei zile le petrecu la birou, cu ochii aţintiţi asupra celor două bucăţi de hârtie.
Din când în când se ridica şi se plimba prin cameră, sau nota ceva, sau folosea computerul, ori îi cerea lui Efor ceva de mâncare, ori se întindea pe pat şi adormea.
Apoi se ducea din nou la birou şi se aşeza acolo.
În seara celei de-a treia zile şedea, pentru variaţie, pe scaunul de marmură de lângă cămin. Şezuse acolo în prima seară în care intrase în această cameră, această elegantă celulă de închisoare, şi de obicei stătea acolo atunci când avea vizitatori. În acel moment nu avea nici un vizitator, dar se gândea la Saio Pae.
Ca toţi aceia care umblau după putere, Pae era uimitor de miop. Mintea lui avea o calitate trivială, abortivă; îi lipsea profunzimea, afectul, imaginaţia. Era, de fapt, un instrument primitiv. Totuşi, potenţialitatea sa fusese reală şi, deşi era acum deformată, nu era pierdută. Pae era un fizician foarte deştept. Sau, mai precis, era foarte deştept când venea vorba despre fizică. Nu realizase nimic original, dar oportunismul său, simţul său de a şti unde se află avantajul, îl duseseră de nenumărate ori către domeniul cel mai promiţător. Intuia întotdeauna unde să se apuce de lucru, la fel ca şi Shevek, iar Shevek îl respecta pentru aceasta aşa cum se respecta şi pe el, fiind un atribut deosebit de important la un om de ştiinţă. Pae era acela care îi dăduse lui Shevek lucrarea tradusă din terrană, lucrările simpozionului asupra teoriilor relativităţii, ale cărui idei începuseră să-l preocupe din ce în ce mai mult în ultima vreme. E posibil să fi venit pe Urras numai pentru a-l cunoaşte pe Saio Pae, duşmanul său? Că venise să-l caute, ştiind că ar putea primi de la duşmanul său ceea ce nu putea primi de la fraţii şi prietenii săi, ceea ce nici un anarresian nu-i putea oferi: cunoştinţele străinilor, necunoscuţilor, noutăţile…
Îl uită pe Pae şi se gândi la carte. Nu-şi putea explica limpede ce anume găsise atât de stimulator la ea. La urma urmei, majoritatea principiilor de fizică pe care le conţinea erau depăşite; metodele erau greoaie iar atitudinea străină părea, uneori, destul de dezagreabilă. Terranii fuseseră imperialişti intelectuali, geloşi constructori de ziduri. Până şi Ainsetain, iniţiatorul teoriei, se simţise obligat să atragă atenţia că fizica sa nu presupune alt mod decât cel al fizicii şi nu trebuie considerată că implică modul metafizic, filozofic, sau etic. Ceea ce, desigur, era superficial adevărat. Cu toate acestea, Ainsetain folosise numărul, puntea de legătură dintre elementul raţional şi cel perceput, dintre psihic şi materie, "Indisputabilul număr" — cum îl numiseră străvechii fondatori ai Ştiinţei Nobile. A folosi matematica în acest sens însemna să foloseşti modul care a precedat şi a condus la celelalte moduri. Ainsetain ştiuse aceasta; cu o precauţie plină de afecţiune recunoscuse că el crede că fizica lui descrie, într-adevăr, realitatea.
Ciudăţenie şi familiaritate; în fiecare moment al gândirii terranului Shevek descoperea această combinaţie şi se simţea intrigat, dar şi înţelegător, pentru că şi Ainsetain fusese în căutarea unei teorii unificatoare a timpului. După explicarea forţei gravitaţionale ca o funcţie a geometriei spaţiului-timp, căutase să extindă sinteza pentru a include forţele electromagnetice. Nu reuşise. Chiar în timpul vieţii şi la multe decade după moartea lui, fizicienii propriei sale lumi au întors spatele efortului şi nereuşitei sale, urmărind magnificele incoerenţe ale teoriei cuantice cu aplicaţiile sale tehnologice superioare, concentrându-se în final atât de exclusiv pe modul tehnologic încât au ajuns la un punct mort, un eşec de-a dreptul catastrofal al imaginaţiei. Totuşi, intuiţia lor originală fusese sănătoasă: în punctul în care se aflau, progresul rezida în nedeterminarea pe care Ainsetain refuzase să o accepte. În ultimă instanţă, până şi refuzul său fusese la fel de corect Atâta doar că îi lipsiseră instrumentele cu care să-l demonstreze — variabilele lui Saeba şi teoriile vitezei infinite şi cauzei complexe. Câmpul său unificat există, în fizica cetiană, dar există numai în termenii pe care el nu ar fi fost dornic să-i accepte, deoarece viteza luminii ca factor limitator fusese esenţială pentru această mare teorie. Ambele Teorii ale Relativităţii sunt la fel de frumoase, la fel de valide şi de utile, după atâtea secole, ambele depinzând, totuşi, de o ipoteză care nu a putut fi demonstrată ca adevărată şi în anumite circumstanţe fusese dovedită a fi chiar falsă.
Dar nu cumva o teorie în care toate elementele sunt demonstrabil adevărate este doar o simplă tautologie? În domeniul nedemonstrabilului, sau chiar al dezaprobabilului există singura şansă de a penetra cercul şi de a înainta. În acest caz, mai are vreo importanţă cu adevărat caracterul nedemonstrabil al ipotezei coexistenţei reale — problema de care Shevek se izbise disperat cu capul în aceste ultime trei zile şi chiar în aceşti ultimi zece ani? Bâjbâise şi încercase să pună mâna pe certitudine, ca şi cum ar fi ceva care poate fi posedat. Ceruse o asigurare, o garanţie care nu se dă, iar chiar dacă se acordă, se transformă în închisoare. Prin simpla asumare a validităţii coexistenţei reale era lăsat liber să utilizeze frumoasele geometrii ale relativităţii, iar apoi va fi posibil să meargă mai departe. Pasul următor era deosebit de clar. Coexistenţa succesiunii ar putea fi mânuită printr-o serie de transformări Saebanice; abordată astfel, caracterul succesiv şi prezenţa nu mai oferă nici un fel de antiteză. Unitatea fundamentală a punctelor de vedere ale secvenţei şi simultaneităţii se clarifică; conceptul de interval serveşte pentru a conecta aspectul static cu cel dinamic al universului. Cum a fost posibil să privească realitatea timp de zece ani de zile fără s-o vadă? Nu va avea nici un fel de dificultate în a merge mai departe. Într-adevăr, chiar mersese mai departe. Era deja acolo. Vedea tot ce avea să se întâmple în această aparent întâmplătoare întrezărire a metodei, conferită de înţelegerea unei nereuşite în trecutul îndepărtat. Zidul se prăbuşise. Viziunea era atât limpede cât şi completă. Ceea ce vedea era simplu, mai simplu decât orice. Era simplitatea în sine, conţinând toată complexitatea, toate promisiunile. Era o revelaţie. Era drumul clar, drumul spre casă, lumina.