Spiritul din el era ca un copil ieşind în fugă la lumina soarelui. Nu există sfârşit, nu există sfârşit…
Totuşi, în această totală uşurare şi fericire se simţea cuprins de teamă; mâinile îi tremurau, iar ochii i se umpluseră de lacrimi, de parcă ar fi privit spre soare. La urma urmei, carnea nu e transparentă. Şi e ciudat, deosebit de ciudat să ştii că visul de o viaţă ţi s-a împlinit. Cu toate acestea, continua să privească şi să meargă mai departe, cu aceeaşi bucurie copilărească, până când dintr-o dată nu s-a mai putut şi a trebuit să se întoarcă şi,privind în jur printre lacrimi, a văzut camera întunecată şi ferestrele înalte pline de stele.
Clipa trecuse. O văzuse trecând. Nu încercase să se ţină de ea. Ştia că el e o parte a clipei şi nu invers. El e deţinutul clipei.
După o vreme se ridică împleticindu-se şi aprinse lampa. Se învârti puţin prin cameră, atingând lucrurile — legătura unei cărţi, abajurul unei lămpi — bucuros că se află din nou printre aceste obiecte familiare, înapoi, în propria sa lume, deoarece în această clipă deosebirea dintre planeta asta şi cea de colo, dintre Urras şi Anarres nu i se părea mai semnificativă decât deosebirea dintre două grăunţe de nisip de pe ţărmul mării. Nu mai existau nici abise, nici ziduri. Exilul nu mai exista. Văzuse fundaţiile universului, iar acestea erau solide.
Intră în dormitor, mergând încet şi cam nesigur şi se prăbuşi pe pat fără să se dezbrace. Rămase întins, cu braţele sub cap, din când în când prevăzând şi planificând un detaliu sau altul al muncii care mai trebuiau făcute, absorbit de o solemnă şi încântătoare mulţumire care, treptat, se preschimbă într-o senină reverie şi apoi în somn.
A dormit zece ore. S-a trezit gândindu-se la ecuaţiile care ar exprima conceptul de interval. A mers la birou şi s-a aşezat pentru a le calcula. În după-amiaza aceea avea o oră şi a trebuit să se ducă. A luat cina la cantina universitarilor, discutând cu colegii de acolo despre vreme, despre război şi orice alt subiect abordat de ei. Dacă ei observaseră vreo schimbare la el, nu-şi dădea seama, pentru că, în realitate, nu era conştient de existenţa lor. A revenit în camera sa şi a continuat să lucreze.
Urrasienii numărau douăzeci de ore într-o zi. Timp de opt zile Shevek a petrecut între douăsprezece şi şaisprezece ore pe zi la masa de lucru, ori învârtindu-se prin cameră, ochii săi luminoşi îndreptaţi adesea către ferestre, dincolo de care strălucea soarele cald al primăverii, sau stelele şi — roşiatică, în scădere — Luna.
Intrând cu micul dejun, Efor îl găsi în pat, pe jumătate îmbrăcat, cu ochii închişi, vorbind într-o limbă străină. Îl trezi. Shevek se sculă cu o tresărire convulsivă, se ridică şi se duse, clătinându-se, în cealaltă cameră, la biroul care era complet gol; se uită la computer, a cărui memorie fusese ştearsă şi rămase acolo ca un om care a fost lovit în cap şi încă nu-şi dă seama. Efor reuşi să-l facă să se întindă din nou, spunând;
— Febră, domnule. Chem doctorul?
— Nu!
— Sigur, domnule?
— Nu lăsa pe nimeni să intre aici. Spune-le că sunt bolnav, Efor.
— Atunci vor aduce precis doctorul. Pot spune că încă mai lucraţi, domnule. Le place asta.
— Încuie uşa când ieşi, spuse Shevek.
Corpul său netransparent îl părăsise. Era slăbit de epuizare şi din această cauză agitat şi panicard. Se temea de Pae şi de Oiie şi de o percheziţie a poliţiei. Tot ce auzise, citise ori înţelesese pe jumătate despre poliţia urrasiană, poliţia secretă, îi reveni viu şi terifiant în memorie, ca arunci când un om admite boala şi îşi aminteşte fiecare cuvânt pe care l-a citit despre cancer. Înălţă privirea către Efor cu o durere febrilă.
— Puteţi avea încredere în mine, spuse omul în stilul său supus, crispat, repezit.
Efor îi aduse lui Shevek un pahar cu apă şi ieşi din cameră iar încuietoarea uşii exterioare se auzi ţăcănind în urma lui. În următoarele două zile îl îngriji pe Shevek cu un tact care avea puţin de-a face cu pregătirea lui ca servitor.
— Ar fi trebuit să fii doctor, Efor, îi spuse Shevek, atunci când slăbiciunea lui devenise o simplă moleşeală trupească, de loc neplăcută.
— Aşa zice şi bătrâna mea, domnule. Nu lasă pe nimeni să o îngrijească, în afară de mine, când nu e în apele ei. Zice ea, "Tu ai mână bună." Cred că aşa e.
— Ai lucrat vreodată cu bolnavii?
— Nu, domnule. Nu vreau să mă încurc eu cu spitalele. Nenorocită zi va fi aceea când voi ajunge să mor într-una din împuţiciunile alea.
— Spitalele? Ce e rău cu ele?
— Nimic, domnule. Nu cele unde aţi fi fost dus dacă v-ar fi fost mai rău, răspunse Efor, cu blândeţe.
— Atunci, la care te referi?
— La ale noastre. Împuţite. Ca dosul unui gunoier, spuse Efor, fără violenţă, descriptiv. Vechi. Copilul mi-a murit într-unul. Sunt găuri în pardoseală, găuri mari, de se văd grinzile, inţelegeţi? Zic eu, "Cum se face?" Vedeţi, şobolanii ies din găuri, drept în paruri. Zic ei, "Casă veche, e spital de şase sute de ani." Stabilimentul Armoniei Divine pentru săraci, aşa-i zice. O mizerie, asta e.
— Copilul tău a murit în spital?
— Da, domnule, fiica mea, Laia.
— De ce-a murit?
— O valvă la inimă. Aşa zic ei. N-a crescut prea mult. La doi ani a murit.
— Mai ai şi alţi copii?
— Nu în viaţă. S-au născut trei. Greu pentru a bătrână. Dar acum, zice: "Bine, nu trebuie să-ţi pară rău de ei, la urma urmei!" Mai doriţi ceva, domnule?
— Da. Vorbeşte mai departe, răspunse, nerăbdător Shevek, pe care trecerea bruscă la sintaxa clasei de sus îl surprinse neplăcut.
Deoarece vorbise spontan, sau poate pentru că nu se simţea bine şi încă mai trebuia să i se facă pe plac, de data aceasta Efor nu se formaliză.
— Cândva mă gândeam să mă fac medic în armată. Dar mai întâi au pus ei mâna pe mine. Instrucţie. Zic ei, "Ordonanţă, tu să fii ordonanţă." Aşa şi fac. Pregătire bună, de ordonanţă. Ies din armată drept în serviciul domnilor.
— Ai fi putut fi pregătit ca medic, în armată?
Conversaţia continua. Lui Shevek îi venea greu să urmărească, atât limba cât şi conţinutul. I se relatau lucruri despre care nu avea nici cea mai mică idee. Niciodată nu văzuse un şobolan, ori o cazarmă militară, sau un ospiciu de nebuni, un azil pentru săraci, o casă de amanet, o execuţie, sau un hoţ, sau o casă cu chirie, ori un încasator, ori un om care să vrea să muncească şi să nu găsească de lucru, ori un copil mort într-un şanţ. Toate acestea apăreau în amintirile lui Efor ca locuri comune, ori ca orori obişnuite. Shevek trebuia să-şi folosească imaginaţia şi să invoce orice fărâmă de cunoştinţe pe care le avea despre Urras pentru a le înţelege. Cu toate acestea, i se păreau familiare, aşa cum nu i se mai păruse nimic din cele văzute pe aici şi, într-adevăr, înţelegea.
Acesta e Urrasul despre care învăţase la şcoală, pe Anarres. Aceasta e lumea din care fugiseră strămoşii săi, preferând foamea şi deşertul şi exilul nesfârşit. Aceasta e lumea care formase opiniile lui Odo şi care o întemniţase de opt ori pentru că le rostise cu glas tare. Aceasta e suferinţa umană în care sunt înrădăcinate idealurile societăţii sale, terenul din care au izvorât.
Nu e "adevăratul Urras." Demnitatea şi frumuseţea camerei în care se aflau el şi Efor erau la fel de reale ca şi sărăcia de unde provenea Efor. Pentru el, treaba unui om care gândeşte nu este să nege o realitate pe seama alteia, ci să includă şi să conecteze. Nu era o treabă uşoară.