— Arătaţi din nou obosit, domnule, spuse Efor. Mai bine v-aţi odihni.
— Nu, nu sunt obosit.
Efor îl observă un moment. Când funcţiona ca servitor, chipul său brăzdat, proaspăt ras era destul de inexpresiv; în ultima oră Shevek îl văzuse trecând prin extraordinare schimbări de asprime, umor, cinism şi durere. În acel moment însă, expresia sa era prietenoasă, deşi detaşată.
— Diferit de toate astea, acolo, de unde veniţi, spuse Efor.
— Foarte diferit.
— Nimeni nu rămâne vreodată fără de lucru, acolo, adăugă el, cu o uşoară notă de ironie, întrebător.
— Nu.
— Nimeni nu e flămând?
— Nimeni nu rămâne flămând când altul mănâncă.
— A!
— Dar şi nouă ne-a fost foame. Am flămânzit. Ştii, a fost o foamete, acum opt ani. Am cunoscut o femeie care şi-a ucis copilul, pentru că nu avea lapte şi nu mai era nimic altceva, nu mai avea ce să-i dea. Nu e totul numai… numai lapte şi miere pe Anarres, Efor.
— Nu mă îndoiesc, domnule, spuse Efor, cu una din curioasele lui reveniri la dicţiunea manierată, apoi continuă cu o grimasă, îndepărtându-şi buzele de pe dinţi. Oricum, acolo nu e nici unul dintre ei.
— Dintre ei?
— Ştiţi, domnule Shevek, ce aţi spus dumneavoastră, odată. Proprietarii.
În seara următoare îşi făcu apariţia Atro. Pae trebuie să fi fost de veghe, pentru că doar la câteva minute după ce Efor îl primi pe bătrân, acesta intră cu paşi mari şi întrebă cu o încântătoare simpatie despre indispoziţia lui Shevek.
— Aţi lucrat mult prea mult în aceste ultime două săptămâni, domnule, spuse Pae. Nu trebuie să vă obosiţi atât.
Pae nu se aşeză, ci plecă foarte repede, simbolul politeţii. Atro continuă să vorbească despre războiul din Benbili care devenea, după el, "o operaţiune pe scară largă."
— Dar oamenii din ţara asta sunt de acord cu războiul? întrebă Shevek, întrerupând un discurs despre strategie.
Fusese uimit de lipsa de judecată morală din ziarele de scandal cu privire la acest subiect. Renunţaseră la articolele acelea bombastice; de multe ori, formulările lor erau exact aceleaşi cu cele din buletinele informative emise de guvern.
— De acord? Doar nu-ţi închipui că o să ne culcăm pe o parte şi să-i lăsăm pe nenorociţii de thuvieni să ne calce în picioare! Este în joc statutul nostru de putere mondială!
— Dar mă refer la popor, nu la guvern. La… la oamenii care trebuie să lupte.
— Ce e cu ei? Sunt obişnuiţi cu recrutările în masă. Pentru asta şi există, dragul meu. Să lupte pentru ţara lor. Şi îngăduie-mi să-ţi spun, nu e soldat mai bun pe pământ decât recrutul iotic, odată ce a învăţat să execute ordinele. Pe timp de pace, poate da în pacifism sentimental, dar hotărârea de a lupta se află acolo, dedesubt. Soldatul de rând a fost dintotdeauna cea mai mare resursă a noastră ca naţiune. În felul acesta am ajuns liderul de azi.
— Căţărându-vă pe o movilă de copii morţi? întrebă Shevek, dar mânia, sau poate o reţinere greu de acceptat de a nu răni sentimentele bătrânului, îl făcură să vorbească în surdină, iar Atro nu-l auzi.
— Nu, continuă Atro, vei găsi sufletul poporului tare ca oţelul, atunci când ţara e ameninţată. Câţiva demagogi din Nio şi oraşele industriale fac mare zgomot între războaie, dar e grozav să vezi cum strâng rândul oamenii atunci când drapelul ţării e în pericol. Ştiu că nu-ţi vine să crezi aşa ceva. Problema cu odonianismul, dragul meu, este că, ştii tu, este feminin. Pur şi simplu, nu include partea virilă a vieţii. "Sânge şi oţel, strălucirea vieţii", cum spune poetul de demult. Nu înţelege curajul — dragostea pentru drapel.
— În parte, asta poate fi adevărat. Cel puţin noi nu avem steaguri, spuse Shevek cu blândeţe, după un minut de tăcere.
După plecarea lui Atro, Efor intră să ia tava. Shevek îl opri. Se apropie de el, spunând, "Scuză-mă, Efor", şi puse pe tavă un bileţel pe care scrisese: "Se află vreun microfon în această cameră?"
Servitorul se aplecă şi îl citi, încet, apoi îl privi pe Shevek — o privire lungă, de aproape. După aceea, ochii săi se opriră o clipă la coşul de deasupra căminului.
"Dormitor?" întrebă Shevek în aceeaşi manieră.
Efor dădu din cap, lăsă tava şi îl urmă pe Shevek în dormitor. Închise uşa în urma sa cu silenţiozitatea unui bun servitor.
— L-am descoperit în prima zi, ştergând praful, spuse el cu un zâmbet larg care îi adâncea ridurile de pe faţă în cute aspre.
— Aici nu?
— Niciodată n-am dat de el, răspunse Efor, ridicând din umeri. Putem da drumul la apa de acolo, domnule, aşa cum fac în poveştile cu spioni.
Se mutară în magnificul templu de aur şi ivoriu al closetului. Efor deschise robinetele, apoi cercetă pereţii.
— Nu, spuse el. Nu cred. Iar o cameră ascunsă aş vedea-o. Am dat odată de ele, când lucram pentru unul din Nio. După ce le-ai văzut o dată, nu-ţi mai scapă.
Shevek mai scoase o hârtie din buzunar şi i-o arătă lui Efor.
— Ştii de unde a venit asta?
Era biletul pe care îl găsise în haină, "Alătură-te nouă, fraţii tăi." După o pauză — citea încet, mişcând buzele strânse — Efor răspunse:
— Nu ştiu de unde a venit asta.
Shevek era dezamăgit. Îi trecuse prin minte că Efor însuşi se află într-o poziţie excelentă de a strecura ceva în buzunarul "stăpânului" său.
— Ştiu de la cine a venit, într-un fel.
— De la cine? Cum pot ajunge la ei?
Urmă o nouă pauză.
— Periculoasă treabă, domnule Shevek, spuse el şi se întoarse pentru a face să crească debitul de apă de la robinete.
— Nu vreau să te amestec pe tine. Doar dacă îmi poţi spune… unde să mă duc. Despre ce să întreb. Chiar şi un nume.
Încă o pauză, ceva mai lungă. Faţa lui Efor era congestionată şi dură.
— Nu ştiu…, începu el şi se opri, după care continuă brusc, pe un ton foarte jos. Uite ce e, domnule Shevek. Dumnezeu ştie că au nevoie de dumneavoastră, că avem nevoie de dumneavoastră, dar uite, nu ştiţi cum este. Cum o să vă ascundeţi? Un bărbat ca dumneavoastră? Care arată aşa cum arătaţi? E o capcană aici, dar peste tot sunt capcane. Poţi fugi dar nu te poţi ascunde. Nu ştiu ce să vă spun. Să vă dau nume, sigur. Întrebaţi-l pe oricare ioti şi vă spune unde să mergeţi. Noi aproape că neam săturat. Trebuie să mai respirăm puţin. Dar vă prinde, vă împuşcă, eu cum mă simt? Lucrez pentru dumneavoastră opt luni, ajung să ţin la dumneavoastră. Vă admir. Ei vin tot timpul la mine. Eu zic, "Nu. Lăsaţi-l în pace. Om bun şi n-are treabă cu necazurile noastre. Să se întoarcă de unde a venit, unde oamenii sunt liberi. Să plece cineva liber din afurisita asta de închisoare în care trăim!"
— Nu mă pot întoarce. Încă nu. Vreau să-i cunosc pe aceşti oameni.
Efor nu răspunse. Poate că era deprinderea vieţii sale ca servitor, ca om care se supune, să dea din cap, în cele din urmă şi să spună, şoptind:
— Tuio Maedda, de el aveţi nevoie. Pe Aleea Glumelor, din Oraşul Vechi. Băcănia.
— Pae spune că îmi este interzis să ies din campus. Mă pot opri dacă mă văd că mă urc în tren.
— Taxi, poate, spuse Efor. Eu vă chem un taxi, dumneavoastră coborâţi pe scări. Îl cunosc pe Kae Oimon de la poartă. Are bun simţ. Dar nu ştiu.