— E-n regulă. Acum e bine. Pae tocmai a trecut pe aici, m-a văzut, crede că stau în casă pentru că sunt bolnav. Cât e ceasul?
— Şapte şi jumătate.
— Dacă plec acum, am toată noaptea să aflu unde trebuie să merg. Cheamă taxiul, Efor.
— Vă fac bagajul, domnule…
— Bagaj? Pentru ce?
— Veţi avea nevoie de haine…
— Dar am hainele pe mine! Dă-i drumul!
— Doar n-o să plecaţi fără nimic, protestă Efor, pe care asta îl făcea mai îngrijorat şi mai neliniştit decât orice. Bani aveţi?
— A, da. Ar trebui să iau aşa ceva.
Shevek era deja în mişcare. Efor se scărpină m cap, arătând mohorât şi trist, dar se duse la telefonul din hol pentru a chema un taxi. Se întoarse pentru a-l găsi pe Shevek aşteptând în afara uşii holului, îmbrăcat.
— Coborâţi, spuse Efor, nemulţumit Kae va fi la uşa din dos, în cinci minute. Spuneţi-i să iasă pe Grove Road, nu e nici un punct de control acolo, cum e la poarta principală. Nu ieşiţi pe poartă, vă opresc sigur acolo.
— Vei fi acuzat pentru asta, Efor?
Amândoi vorbeau în şoaptă.
— Nu ştiu că aţi plecat. Dimineaţa, spun că nu v-aţi trezit încă. Dormiţi. O vreme îi ţin departe.
Shevek îl cuprinse de umeri, îl îmbrăţişă, îi strânse mâna.
— Mulţumesc, Efor!
— Mult noroc!, spuse omul, uluit.
Shevek era deja plecat.
Costisitoarea zi petrecută cu Vea îi consumase aproape toţi banii gheaţă, iar cursa cu taxiul până la Nio îl costă încă zece unităţi. Coborî la principala staţie de metro şi cu ajutorul hărţii îşi croi drum cu metroul în Oraşul Vechi, un cartier al oraşului pe care nu-l vizitase niciodată. Aleea Glumelor nu se afla pe hartă, aşa că Shevek coborî din tren la staţia principală pentru Oraşul Vechi. Când ajunse la suprafaţă din spaţioasa gară de marmoră, se opri încurcat. Asta nu semăna cu Nio Esseio.
Cădea o ploaie măruntă, prin ceaţă, şi era destul de întuneric; iluminatul public era inexistent. Stâlpii existau, dar lămpile nu erau aprinse, ori erau sparte. Raze galbene ieşeau, din loc în loc, dinspre ferestrele închise cu obloane. Mai departe, în josul străzii, lumina izvora printr-o uşă deschisă, în jurul căreia pierdeau vremea câţiva bărbaţi, discutând cu glas tare. Pavajul, alunecos din cauza ploii, era plin de hârtii şi gunoaie. Vitrinele magazinelor, atât cât le putea distinge, erau mici, toate acoperite cu grilaje grele sau obloane de lemn, cu excepţia uneia care fusese distrusă de foc şi rămăsese neagră şi goală, cu cioburi de sticlă încă înfipte în ramele ferestrelor sparte.
O bătrână urca scările în urma lui, iar Shevek se întoarse pentru a o întreba pe unde s-o apuce. În lumina globului galben care marca intrarea la metrou, îi văzu limpede chipuclass="underline" alb şi ridat, cu privirea inexpresivă, ostilă a epuizării. Cercei mari de sticlă îi atârnau pe obraji. Urca scările cu multă grijă, îndoită de oboseală, ori de artrită, ori de vreo deformare a coloanei. Dar nu era bătrână, aşa cum îşi închipuise; nu avea nici măcar treizeci de ani.
— Mi-aţi putea spune unde se află Aleea Glumelor? o întrebă el, bâlbâindu-se, dar femeia îl privi cu indiferenţă, grăbind pasul până când ajunse sus şi se îndepărtă fără o vorbă.
Shevek porni pe stradă la întâmplare. Emoţia deciziei sale neaşteptate şi a fugii de la Ieu Eun se schimbaseră în înţelegere, în senzaţia de a fi mânat, hărţuit. Ocoli grupul de oameni de la uşă, instinctul spunându-i că un străin singur nu se apropie de un astfel de grup. Când văzu un bărbat înaintea lui, mergând singur, repetă întrebarea. Omul răspunse, "Nu ştiu!" şi întoarse capul.
Nu avea altceva de făcut decât să-şi continue drumul. Ajunse la o intersecţie mai bine iluminată, care se continua în ploaia tulbure, în ambele sensuri, într-un prost gust confuz, sumbru, de firme şi reclame luminoase. Erau multe magazine de băuturi şi centre de amanet, unele încă deschise. O mulţime de oameni se aflau pe stradă, împingându-se pe lângă el, intrând sau ieşind din magazinele de băuturi. Mai era un bărbat care zăcea, zăcea în canal, cu haina trasă peste cap; zăcea în ploaie adormit, bolnav, mort. Shevek se uită cu groază către el şi către ceilalţi care treceau pe lângă el fără să se uite măcar.
Cum stătea acolo, paralizat, cineva se opri lângă el şi îl privi drept în faţă, un individ scund, neras, cu gâtul strâmb, de vreo cincizeci, ori poate şaizeci de ani, cu ochii înroşiţi şi o gură fără dinţi, deschisă în râs. Stătea pe loc şi râdea prosteşte de omul acela mare, înspăimântat, îndreptând către el o mână tremurândă.
— De unde ai tot păru ăla? Hă, hă, hă, păru ăla! De unde ai tot păru ăla? bălmăji el.
— Poţi… poţi să-mi spui cum să ajung la Aleea Glumelor?
— Desigur, glumele, glumesc, nu e nici o glumă că sunt lefter. Hei, n-ai una mică şi albastră pentru ceva de băut într-o noapte rece? Bineînţeles că ai una mică şi albastră.
Omul se apropie şi mai mult. Shevek se trase înapoi, văzând mâna deschisă, dar fără să înţeleagă.
— Haide, acceptă o glumă, domnule, o albastră, murmură omul mecanic, fără să ameninţe ori să cerşească, cu gura încă deschisă în rânjetul acela fără sens şi cu mâna întinsă.
Shevek înţelese. Scotoci prin buzunar, găsi ultimii bani pe care îi mai avea, îi îngrămădi în mâna cerşetorului iar apoi, îngheţat de spaimă, trecu cu forţa pe lângă omul care murmura şi încerca să-l prindă de haină, luând-o spre cea mai apropiată uşă deschisă. Era sub o firmă pe care scria: "Bunuri amanetate si folosite de cea mai bună calitate." Înăuntru, printre cuiere cu haine uzate, pantofi, eşarfe, instrumente sparte, lămpi stricate, farfurii ciudate, bidoane, linguri, mărgele, rămăşiţe şi fragmente, fiecare vechitură marcată cu preţul său, se opri Shevek, încercând să se adune.
— Căutaţi ceva?
Shevek repetă întrebarea încă o dată.
Patronul, un bărbat negricios, ia fel de înalt ca Shevek, dar adus de spate şi foarte slab, îl cercetă cu atenţie.
— De ce vrei să ajungi acolo?
— Caut o persoană care locuieşte acolo.
— De unde eşti?
— Trebuie neapărat să ajung în strada asta, Aleea Glumelor. E departe de aici?
— De unde eşti, domn'e?
— Sunt de pe Anarres, de pe Lună, răspunse Shevek, enervat. Trebuie să ajung acolo imediat, chiar în noaptea asta.
— Tu eşti acela? Omul de ştiinţă? Ce dracu faci aici?
— Fug de poliţie! Ai de gând să le spui că sunt aici, sau vrei să mă ajuţi?
— Ba pe dracu! exclamă omul. Ba pe dracu! Uite ce e…, începu el, ezitând. Vru să spună ceva, apoi altceva. Spuse: Poţi să pleci! Apoi, cu aceeaşi răsuflare, deşi în aparenţă se răzgândise complet, încheie: Bine. Închid. Te duc acolo. Aşteaptă. La dracu!
Omul îşi făcu de lucru în spatele magazinului, stinse luminile, ieşi împreună cu Shevek, trase obloanele de metal şi le încuie, puse lacătul la uşă şi porni cu un pas energic, spunându-i:
— Să mergem!
Merseră cale de douăzeci sau treizeci de blocuri, pătrunzând tot mai adânc în labirintul de străzi şi alei întortocheate, în inima Oraşului Vechi. Burniţa cădea uşor în întunericul luminat inegal, scoţând la iveală mirosuri de putreziciune, de piatră şi metal ud. Cotiră pe o alee neluminată, fără reclame, printre blocuri înalte de locuit, la parterul cărora erau mai ales magazine. Ghidul lui Shevek se opri şi bătu în vitrina oblonită a unuia dintre ele: V. Maedda, Delicatese. După o bună bucată de timp, uşa se deschise. Proprietarul de la muntele de pietate conferi cu cineva din interior, apoi îi făcu semn lui Shevek şi intrară amândoi. O fată le deschisese.