Anarres nu avea un steag pe care să-l fluture, dar printre placardele proclamând greva generală şi steagurile albastre şi albe ale sindicaliştilor şi muncitorilor socialişti, erau multe semne făcute de mână arătând Cercul Vieţii, verde, străvechiul simbol al mişcării odoniene de acum două sute de ani. Toate steagurile şi semnele străluceau minunat în lumina soarelui.
Era bine să fii afară, după camerele cu uşi încuiate, după ascunzători. Îi făcea plăcere să meargă pe jos, dând din braţe, respirând aerul curat al unei dimineţi de primăvară. Să te afli în mijlocul atâtor oameni, al unei mulţimi atât de imense, mii de oameni mărşăluind împreună, umplând toate străzile laterale şi marele bulevard de-a lungul căruia mărşăluiau, era înspăimântător dar era şi antrenant. Atunci când cântau, atât animaţia cât şi teama se transformau într-o exaltare oarbă şi ochii i se umpleau de lacrimi. Acea îngemănare a miilor de voci într-un singur cântec, indistinctă, copleşitoare, de pe nesfârşitele străzi, era profundă, estompată de aerul liber şi de distanţe. Cântecul părţii din faţă a coloanei, departe, în susul străzii şi al mulţimilor fără număr venind din spate era defazat de distanţa pe care trebuia s-o străbată sunetul, aşa că melodia părea mereu a rămâne în urmă, trebuind se se ajungă pe sine, ca un canon, iar toate părţile cântecului erau cântate deodată, în acelaşi moment, deşi fiecare participant cânta melodia ca pe un singur vers, de la început până la sfârşit.
Shevek nu le ştia cântecele, doar le asculta şi era purtat de muzică, până când din faţă se apropie, străbătând val după val râul imens, lent, de oameni, un cântec pe care îl cunoştea. Ridică şi el capul şi cântă împreună cu ei, în propria sa limbă, aşa cum îl învăţase: Imnul Insurecţiei. Fusese cântat pe aceste străzi, pe aceeaşi stradă, cu două sute de ani în urmă, de aceşti oameni, de poporul său.
Lumină de la răsărit,
Trezeşte pe cei ce-au adormit!
Şi bezna neagră risipeşte,
Făgăduiala o-mplineşte.
Cei din rândurile din jurul lui Shevek încetară să mai cânte, pentru a-l auzi, iar el înălţă glasul, zâmbind, mergând înainte alături de ei.
Să fi fost o sută de mii de fiinţe umane în piaţa Capitoliului, sau poate de două ori pe-atât. Indivizii, ca particulele din fizica atomică, nu puteau fi număraţi, nici poziţiile lor nu puteau fi stabilite şi nici comportamentul lor nu putea fi anticipat. Totuşi, ca o masă de oameni, acea enormă masă făcea tot ce se aşteptau să facă organizatorii grevei: se aduna, mărşăluia în ordine, cânta, umplea piaţa şi străzile din jur, rămânea pe loc, în imensitatea ei de nenumărat, neliniştită şi totuşi răbdătoare în amiaza fierbinte, ascultându-i pe vorbitorii ale căror voci izolate, amplificate la întâmplare, se izbeau şi se reflectau de faţadele bătute de soare ale Senatului şi Directoratului, pârâind şi fâşâind peste murmurul continuu, estompat, uriaş al mulţimii însăşi.
Mai mulţi oameni se aflau aici, în Piaţă, decât în întregul Abbenay, îşi spuse Shevek, dar gândul nu avea nici un rost, o încercare de a cuantifica experienţa directă. Se afla împreună cu Maedda şi cu ceilalţi pe treptele Directoratului, în faţa coloanelor şi uşilor înalte de bronz şi privea pe deasupra câmpului sobru, tremurător de chipuri şi asculta, aşa cum ascultau şi ei, vorbitorii: fără să audă şi să înţeleagă în sensul în care fiinţa individuală raţională percepe şi înţelege, ci mai degrabă aşa cum priveşti şi asculţi gândurile cuiva, ori aşa cum un gând percepe şi înţelege eul. Arunci când luă cuvântul, vorbirea se dovedi diferită de ascultare. Nu îl mişca nici un fel de voinţă conştientă proprie, nu simţea în el nici un fel de conştiinţă de sine. Cu toate acestea, ecourile multiple ale vocii sale, produse de difuzoarele îndepărtate şi de faţadele de piatră ale clădirilor masive, îl deranjau puţin, făcându-l să ezite din când în când şi să vorbească foarte încet. Dar nu ezita niciodată din lipsă de cuvinte. Exprima gândurile lor, fiinţa lor, în propria lor limbă, deşi nu spunea mai mult decât izvorâse din propria sa izolare, din centrul propriei sale fiinţe cu mult timp în urmă.
— Suferinţa noastră comună este aceea care ne uneşte. Nu iubirea. Iubirea nu se supune minţii şi se transformă în ură atunci când este forţată. Ceea ce ne leagă este mai presus de voinţa noastră. Suntem fraţi. Suntem fraţi prin ceea ce avem în comun. In durere, pe care fiecare dintre noi trebuie să o îndure singur, în foame. În sărăcie şi speranţă ne recunoaştem frăţia. O cunoaştem, pentru că a trebuit să o învăţăm. Ştim că nu avem nici un ajutor, decât unul pe altul, că nici o mâna nu ne va salva dacă nu întindem mâna. Iar mâna pe care o întindeţi este goală, aşa cum este şi mâna mea. Nu aveţi nimic. Nu posedaţi nimic. Nu deţineţi nimic. Sunteţi liberi. Tot ce aveţi voi este ceea ce sunteţi şi ceea ce daţi. Mă aflu aici pentru că voi vedeţi în mine o promisiune, promisiunea pe care noi am făcut-o acum două sute de ani în acest oraş — promisiunea ţinută. Noi, pe Anarres ne-am ţinut promisiunea. Nu avem nimic altceva decât libertatea noastră. Nu avem nimic să vă dăm decât libertatea voastră. Nu avem nici o lege în afara unicului principiu al ajutorului reciproc între indivizi. Nu avem nici un guvern decât unicul principiu al asocierii libere. Nu avem state, naţiuni, preşedinţi, premieri, şefi,generali, directori, bancheri, proprietari, nu avem nici salarii, nici caritate, nici poliţie, nici soldaţi şi nici războaie. Dar nici nu avem mai mult din altele. Noi suntem părtaşi, nu posesori. Nu suntem prosperi. Nici unul dintre noi nu este bogat. Nici unul nu este puternic. Dacă Anarres este ceea ce doriţi, dacă acesta este viitorul pe care îl căutaţi, atunci vă spun că trebuie să vă îndreptaţi spre el cu mâinile goale. Să vă îndreptaţi către el singuri şi goi, aşa cum vine copilul pe lume, către viitor, fără trecut, fără nici o avere, viaţa lui depinzând în totalitate de a celorlalţi oameni. Nu puteţi lua ceea ce nu aţi oferit şi trebuie să vă oferiţi pe voi. Nu puteţi cumpăra Revoluţia. Nu puteţi face Revoluţia. Nu puteţi decât să fiţi voi înşivă Revoluţia. Ea există în spiritul vostru, sau nicăieri.
Pe când termina discursul, larma sacadată a elicopterelor poliţiei care se apropiau începu să-i acopere cuvintele. Shevek se trase înapoi din faţa microfonului şi privi în sus cu ochii întredeschişi, orbit de strălucirea soarelui. Iar când o mare parte din cei prezenţi făcură acelaşi lucru, mişcarea capetelor şi mâinilor acestora se simţi ca trecerea vântului peste un lan de grâu, bătut de soare. Zgomotul produs de rotoarele maşinilor în imensa cutie de piatră a Pieţii Capitoliului era de nesuportat, cloncănind şi pălăvrăgind ca vocea unui monstruos robot, acoperind răpăitul mitralierelor care trăgeau din elicoptere. Chiar şi atunci când zgomotul mulţimii se înteţi într-un tumult, pălăvrăgeala elicopterelor tot se mai auzea, strigătul absurd al armelor, cuvântul lipsit de înţeles.