La o oră sau două de la cină, duceau copilul înapoi la cămin şi reveneau în cameră. Zilele erau cum nu se poate mai liniştite, sub lumina soarelui de toamnă, în tăcerea dealurilor. Pentru Shevek acesta era un timp în afara timpului, paralel cu cel adevărat, un timp nereal, permanent, vrăjit. Uneori discuta cu Takver până târziu; în alte seri se culcau imediat după căderea întunericului şi dormeau nouă, sau chiar zece ore, în tăcerea profundă, cristalină a nopţii montane.
Venise cu bagaj: un mic geamantan ponosit din PFL, cu numele său scris mare cu cerneală neagră; toţi anarresienii cărau hârtii, suveniruri, a doua pereche de ghete în acelaşi fel de geamantan, din PFL, zgâriat şi crestat. Al său conţinea o cămaşă nouă pe care o luase în trecere prin Abbenay, câteva cărţi şi nişte hârtii şi un obiect curios care, aşa cum stătea în geamantan, părea alcătuit dintr-o serie de bucle de sârmă şi mai multe mărgele de sticlă. 1-1 arătă fetiţei, misterios, în a doua seară de la sosire.
— E un colier! exclamă fetiţa cuprinsă de uimire.
Locuitorii micilor oraşe purtau destul de multe bijuterii. În sofisticatul Abbenay se simţea mai mult tensiunea dintre neproprietate şi impulsul de autoîmpodobire, iar acolo un inel, sau un ac de păr reprezentau limita bunului gust. Dar în altă parte, profunda legătură dintre estetic şi achizitiv era pur şi simplu ignorată; oamenii se împodobeau fără nici o jenă. Majoritatea cartierelor aveau un bijutier profesionist care lucra de plăcere şi pentru faimă, precum şi ateliere unde îţi puteai face ceva după gustul tău cu materialele modeste oferite — cupru, argint, spinel, mărgele, granate şi diamantele galbene din sud-est. Sadik nu văzuse multe lucruri strălucitoare şi delicate, dar cunoştea colierele, aşa că îşi spusese părerea.
— Nu. Priveşte! spuse tatăl ei şi, cu solemnitate şi pricepere, ridică obiectul de firul care lega multele sale bucle. Atârnând din mâna lui, obiectul prinse viaţă, buclele răsucindu-se liber, descriind sfere aeriene una în interiorul alteia, mărgelele de sticlă prinzând lumina becului.
— O, ce frumos! spuse fetiţa. Ce e asta?
— Se atârnă de tavan. E vreun cui? A, bun şi cuierul, până când aduc un cui de la depozit. Ştii cine a făcut-o, Sadik?
— Nu… Tu ai făcut-o.
— Ea a făcut-o. Mama. Ea a făcut-o, răspunse el întorcându-se către Takver. Asta îmi place cel mar mult, cea care era deasupra biroului. Le-am dat pe celelalte lui Bedap. Doar nu era să le las acolo pentru bătrâna… cum o cheamă? Mama Invidie, de la capătul coridorului.
— A, Bunub! De ani de zile nu m-am mai gândit la ea, spuse Takver, scuturându-se de râs şi privind mobilul de parcă s-ar fi temut de de el.
Sadik rămase cu ochii aţintiţi asupra mobilului care se învârtea în tăcere, căutându-şi echilibrul.
— Aş vrea, spuse ea în cele din urmă, cu multă grijă, s-o pun şi eu într-o noapte deasupra parului în care dorm, la cămin.
— Am să mai fac una pentru tine, suflet scump. Pentru fiecare noapte.
— Chiar poţi să le faci, Takver?
— În sfârşit, puteam. Cred că ţi-aş putea face una.
În ochii ei se vedeau lacrimi. Shevek o îmbrăţişă. Erau încă la limită, foarte încordaţi. Sadik îi urmări pentru o clipă cum se strâng în braţe cu o privire calmă, cercetătoare, apoi reveni la Ocuparea Spaţiului Nelocuit.
Seara, arunci când rămâneau singuri, Sadik forma adesea subiectul discuţiei lor. În lipsa altor intimităţi, Takver era oarecum suprapreocupată de copil, iar puternicul ei bun-simţ era voalat de ambiţii şi nelinişti materne. În cazul ei, nu era ceva natural, pentru că nici competitivitatea, nici protecrivismul nu reprezentau motive prea puternice în viaţa anarresienilor. Se bucura să vorbească de grijile ei şi să scape astfel de ele, iar prezenţa lui Shevek îi permitea acest lucru. In primele nopţi ea vorbea cel mai mult iar el asculta de parcă ar fi ascultat muzică sau apă curgătoare, fără a încerca să răspundă. În ultimii patru ani nu vorbise prea mult; pierduse obiceiul conversaţiei. Takver îl scosese din tăcere, aşa cum făcuse întotdeauna. Mai târziu, el era acela care vorbea cel mai mult, deşi depindea întotdeauna de reacţia ei.
— Ţi-l mai aminteşti pe Tirin? o întrebă el într-o seară.
Era frig. Venise iarna, iar camera, cea mai îndepărtată de centrala termică a domiciliului, niciodată nu se încălzea suficient, chiar şi cu registrul deschis la maximum. Shevek purta o cămaşă foarte veche, spălată de prea multe ori, pentru a-i ţine de cald la piept, fiindcă îi plăcea să stea în capul oaselor în pat. Takver, fără să poarte nimic, era sub părură până la urechi.
— Ce s-a întâmplat cu pătura galbenă? întrebă ea.
— Ce proprietaristă eşti! Am lăsat-o.
— Mamei Invidie? Ce trist. Nu sunt proprietaristă, ci doar sentimentală. A fost prima pătură sub care am dormit.
— Nu, nu a fost prima. Trebuie să fi folosit o pătură sus, în munţii Ne Theras.
— Dacă e aşa, nu-mi aduc aminte, spuse ea, râzând. Despre cine m-ai întrebat?
— Tirin.
— Nu-mi amintesc.
— La Regionalul din nord-vest. Un băiat brunet, cu nasul cârn…
— A, Tirin! Bineînţeles. Eu mă gândeam la Abbenay.
— L-am văzut în sud-vest.
— L-ai văzut pe Tirin? Ce mai făcea?
O vreme, Shevek nu spuse nimic, urmărind cu degetul ţesătura păturii.
— Îţi aminteşti ce ne-a spus Bedap despre el?
— Că primea mereu repartiţii mizerabile şi că circula foarte mult, iar în final a ajuns în Insula Segvina, nu? Apoi Dap i-a pierdut urma.
— Ai văzut piesa pe care a pus-o în scenă? Aceea care i-a făcut numai necazuri?
— La Festivalul Verii, după plecarea ta? O, da. Nu mi-o mai amintesc, e atât de mult de atunci. Era o prostie. Spirituală… Tirin era spiritual. Dar o prostie. Despre un urrasian, aşa e. Urassianul ăsta se ascunde într-un rezervor de culturi hidroponice şi respiră printr-un pai şi mănâncă rădăcinile plantelor. Doar ţi-am spus că e o prostie! Şi uite aşa ajunge ilegal pe Anarres. După care aleargă peste tot şi încearcă să cumpere lucruri de la depozite şi să le vândă oamenilor şi adună bucăţi de aur până când nu se mai poate mişca. Aşa că trebuie să rămână pe locul unde se află şi îşi construieşte un palat şi se autointitulează Proprietarul planetei Anarres. Şi mai e scena aia groaznic de caraghioasă în care el şi cu femeia aceea vor să se împerecheze, iar ea e gata pregătită, dar el nu poate s-o facă până când nu îi dă mai întâi aurul, să o plătească. Iar ea n-are nevoie de aur. Şi treaba e amuzantă, s-o vezi pe ea aruncându-se pe jos şi fluturând din picioare, şi el se aruncă asupra ei, după care sare în picioare de parcă l-ar fi muscat ceva şi zice, "Nu trebuie să fac aşa ceva.
Nu e morali Nu e o bună afacere! Bietul Tirin! Era aşa de caraghios, atât de plin de viaţă.