— În care carte? Avem vreuna pe aici? întrebă Shevek, privindu-l pe director cu ochii mari.
Directorul se ridică. Era aproape de două ori mai înalt şi de trei ori mai greu decât adversarul său şi i se citea limpede pe chip că îi displace grozav copilul, dar în atitudinea lui nu era nici un fel de ameninţare ori violenţă fizică, doar o afirmare a autorităţii, puţin slăbită de reacţia sa plină de iritare la întrebarea ciudată a acestuia.
— Nu! Şi încetează să mai individualizezi! răspunse el, după care îşi reluă tonul pedant, melodios. Aşa ceva este direct contrariul a ceea ce urmărim noi în cadrul unui grup de Vorbire-şi-Ascultare. Vorbirea este o funcţie ambivalentă iar Shevek nu este încă pregătit să înţeleagă acest lucru, ca majoritatea dintre voi, aşa că prezenţa sa este disruptivă pentru grup. Tu însuţi simţi acest lucru, nu-i aşa, Shevek? Aş sugera să-ţi găseşti un alt grup care să lucreze la nivelul tău.
Nimeni nu mai spuse nimic altceva. Tăcerea şi muzica aceea cu tonalităţi acute continuară în vreme ce băiatul înapoie tăbliţa de scris şi îşi croi drum în afara cercului. Ieşi pe coridor şi rămase pe loc. Grupul pe care-l părăsise începu, sub îndrumarea directorului, o povestire în grup, fiecăruia venindu-i rândul. Shevek ascultă vocile lor supuse şi inima lui care încă mai bătea cu repeziciune. În urechi auzea un cântec, dar care nu provenea de la orchestră; era zgomotul pe care îl auzea arunci când se abţinea să nu plângă. Observase acest zgomot cântat de mai multe ori până arunci. Nu-i plăcea să-l asculte şi nu dorea să se gândească la piatră şi la pom, aşa că se concentră asupra Pătratului. Era făcut din numere, iar numerele erau întotdeauna reci şi solide; când era în defect, se putea întoarce la ele, pentru că numerele nu aveau nici un cusur. Cu câtva timp în urmă văzuse Pătrarul cu ochii minţii, un desen în spaţiu asemenea desenelor pe care muzica le face în timp: un pătrat alcătuit din primele nouă integrale, cu cifra 5 în centru. Indiferent cum adunai şirurile, rezultatul era acelaşi, orice inegalitate echilibrată; era o plăcere să-l priveşti. Dacă ar putea alcătui un grup căruia să-i placă să discute astfel de lucruri! Dar nu erau decât doi-trei băieţi şi fete mai mari cărora le plăcea, iar aceştia erau ocupaţi. Ce-o fi cu cartea la care se referise directorul? Să fie aceasta o carte cu numere? I-ar explica modul în care piatra va ajunge la pom? Fusese un prost să spună gluma cu piatra şi pomul, nimeni nu înţelesese că e vorba doar de o glumă, directorul avea dreptate. Pe Shevek îl apucă durerea de cap. Privi în interior, către modelele de calmare.
Dacă o carte ar fi scrisă numai cu numere, atunci ar fi adevărată. Ar fi justă. Nimic din ceea ce era formulat în cuvinte nu ieşea prea uniform. Lucrurile exprimate în cuvinte se contorsionau şi mergeau împreună, în loc de a rămâne nealterate şi de a se potrivi unul cu altul. Dar dincolo de cuvinte, chiar în centru, asemenea centrului Pătratului, totul este aşa cum se cuvine. Totul se poate schimba, dar nimic nu se pierde. Dacă ai înţelege numerele, ai putea pricepe şi chestia asta, echilibrul, modelul. Ai înţelege fundaţiile lumii. Iar aceste fundaţii sunt solide.
Shevek învăţase să aştepte. Era bun la asta, un expert. Mai întâi căpătase deprinderea aşteptând întoarcerea mamei sale, Rulag, deşi asta se întâmplase cu atâta vreme în urmă că nici nu-şi mai aducea aminte. Se perfecţionase aşteptându-şi rândul, aşteptând să împartă, aşteptând să i se împartă. La vârsta de opt ani întreba "de ce?" şi "cum?" şi "ce dacă?", dar foarte rar întreba "când?".
A aşteptat până când tatăl său a venit pentru a-l lua într-o vizită la cămin. A fost o aşteptare lungă: şase decade. Palat obţinuse o scurtă deplasare pentru lucrări de întreţinere la uzina de reciclarea apei din munţii Drum, după care urma să îşi ia o decadă pe plajă, la Malennin, unde avea să înoate, să se odihnească şi să se împerecheze cu o femeie pe nume Pipar. Îi explicase toate acestea fiului său. Shevek avea încredere în el, iar el merita încrederea. La sfârşitul celor şaizeci de zile a trecut pe la căminul de copii din Wide Plains, un bărbat înalt, slab, cu o expresie mai tristă ca niciodată. Împerecherea nu era tocmai ce îi lipsea. De Rulag avea el nevoie. Când îl văzu pe băiat, bărbatul zâmbi iar fruntea i se încreţi de durere.
Le făcea plăcere să fie împreună.
— Palat, ai văzut vreodată o carte cu toate numerele?
— La ce te referi? Matematică?
— Aşa cred.
— Ca asta?
Palat scoase o carte din buzunarul de la manta. Era mică, făcută pentru a fi purtată într-un buzunar şi, ca majoritatea cărţilor, era legată în verde, cu Cercul Vieţii imprimat pe copertă. Era tipărită foarte înghesuit, cu caractere mici şi margini înguste, deoarece hârtia este o substanţă care consumă o mulţime de arbori de holum şi foarte multă muncă umană, aşa cum precizează furnizorul de materiale de la centrul de învăţare, atunci când rupi o pagină şi te duci să-ţi dea alta nouă. Palat deschise cartea pentru Shevek. Pe pagina dublă era o serie de coloane de numere. Iată-le, exact aşa cum şi le imaginase. Shevek primi în mâinile sale legământul dreptăţii eterne. Tabele logaritmice, baza 10 şi 12, spunea titlul de pe copertă, deasupra Cercului Vieţii. Băieţelul studie o vreme prima pagină.
— La ce folosesc? întrebă el, pentru că aceste aranjamente erau în mod evident prezentate nu doar pentru frumuseţea lor. Inginerul, aşezat alături de el pe banca tare, în camera comună, slab iluminată a domiciliului, începu să-i explice logaritmii. La celălalt capăt al camerei, doi bătrâni jucau "întrecerea" şi chicoteau. O pereche de adolescenţi intră, întrebă dacă astă seară mai este liberă camera cu un singur pat şi se îndreptă către aceasta. Ploaia se năpusti cu putere în acoperişul metalic al domiciliului cu un singur nivel, apoi se opri. Niciodată nu ploua prea mult. Palat scoase rigla de calcul şi îi arătă lui Shevek cum funcţionează; la rândul său, Shevek îi arătă Pătratul şi principiul organizării acestuia. Când realizară că e târziu, era foarte târziu. Alergară prin întunecimea noroioasă, minunat parfumată de ploaie, către căminul copiilor, alegându-se cu o admonestare superficială din partea supraveghetorului. Se sărutară repede, amândoi scuturându-se de râs, iar Shevek alergă în dormitorul cel mare, la fereastră, de unde-l vedea pe tatăl său întorcându-se pe singura stradă din Wide Plains în întunericul umed, electric.
Băiatul se culcă cu picioarele pline de noroi şi visă. Se făcea că e pe un drum, într-un ţinut pustiu. În depărtare, traversând drumul, se zărea o linie. Apropiindu-se de ea, peste câmp, constată că c de fapt un zid. Se întindea de la un orizont la altul peste pământul sterp. Era de nepătruns, întunecat şi foarte înalt. Drumul ajungea până la zid şi se oprea.
Trebuie să meargă mai departe şi nu poate. Zidul îl opreşte. În el se trezeşte o teamă dureroasă. Trebuie să meargă mai departe, altfel nu va mai ajunge niciodată acasă. Dar acolo este zidul. Nu există nici o cale.
Bate cu palmele în suprafaţa netedă şi strigă la el. Vocea lui se aude fără cuvinte şi ca un croncănit. Înspăimântat de sunetul ei, se ghemuieşte, apoi aude o altă voce spunând, "Priveşte". E vocea tatălui său. Are impresia că şi mama lui, Rulag, e acolo, deşi nu o vede (nu-şi aminteşte sub nici o formă chipul ei). I se pare că ea şi Palat sunt amândoi în patru labe în întunecimea de sub zid, că sunt mai masivi decât fiinţele umane şi de o formă diferită. Arată cu degetul, indicându-i ceva pe pământ, în praful acru unde nu răsare niciodată nimic. E o piatră acolo. Neagră ca zidul, dar pe ea, ori în interiorul ei, se află un număr; la început i se pare că e un 5, apoi crede că e 1, după care înţelege despre ce este vorba: numărul primordial, care este atât unitate cât şi pluralitate.