— El l-a jucat pe urrasian?
— Da, a fost minunat.
— Mi-a arătat piesa, de câteva ori.
— Unde l-ai întâlnit? În Grand Valley?
— Nu, mai înainte, la Elbow. Era portar la uzină.
— El alesese treaba asta?
— Nu cred că pe vremea aceea Tir mai putea să facă vreo alegere. Bedap întotdeauna a crezut că l-au forţat să meargă la Segvina, că fusese forţat să ceară tratament. Nu ştiu. Când l-am văzut, la câţiva ani după tratament, era un om distrus.
— Crezi că au făcut ceva la Segvina…
— Nu ştiu; cred că Azilul într-adevăr încearcă să ofere un adăpost, un refugiu. Judecând după publicaţiile lor sindicale, sunt cel puţin altruişti. Nu cred că l-au scos din minţi pe Tir.
— Dar, atunci, ce l-a terminat? Doar că nu a găsit postul dorit?
— Piesa l-a zdrobit.
— Piesa? Vâlva pe care au făcut-o scârbele alea bătrâne? Ascultă, să înnebuneşti din cauza unor asemenea mustrări moraliste, ar trebui să fii deja nebun. Tot ce trebuia să facă era să nu le acorde nici o atenţie.
— Tir era deja înnebunit de standardele societăţii noastre.
— Ce vrei să spui?
— Păi, eu consider că Tir e un artist înnăscut. Nu un meşteşugar, ci un creator. Un inventator-distrugător, dintre aceia care trebuie neapărat să întoarcă totul pe dos şi cu josul în sus. Un satirist, un om care laudă prin mânie.
— Chiar aşa de bună a fost piesa? întrebă Takver cu naivitate, ieşind câţiva centimetri de sub părură şi studiind profilul lui Shevek.
— Nu, nu cred. Trebuie să fi fost amuzantă pe scenă. La urma urmei, nu avea decât douăzeci de ani atunci când a scris-o. Încă mai continuă să o scrie. N-a mai scris niciodată altceva.
— Continuă să scrie aceeaşi piesă?
— Continuă să scrie aceeaşi piesă.
— Pfui! exclamă ea cu milă şi dezgust.
— La fiecare două decade venea şi mi-o arăta. Iar eu o citeam, ori mă prefăceam că o citesc şi încercam să o discut cu el. Vroia cu disperare să discute despre piesă, dar nu era în stare. Era mult prea înspăimântat.
— De ce? Nu înţeleg.
— De mine. De toată lumea. De organismul social, de rasa umană, de confreria care l-a respins. Când te simţi singur împotriva tuturor celorlalţi, poţi foarte bine să te simţi înspăimântat.
— Vrei să spui că numai pentru că unii i-au făcut piesa imorală şi au spus că n-ar trebui să ocupe un post didactic a hotărât că toată lumea s-a întors împotriva lui? Sună cam prosteşte!
— Dar cine a fost de partea lui?
— Dap şi toţi prietenii lui.
— Doar că i-a pierdut. A fost trimis în altă parte.
— Arunci de ce n-a refuzat repartiţia?
— Ascultă, Takver, m-am gândit şi eu exact la acelaşi lucru. Întotdeauna vorbim aşa. Chiar tu ai spus că ar fi trebuit să refuzi să te duci la Rolny. Mi-am spus şi eu, de îndată ce am ajuns la Elbow: Sunt un om liber, nu m-a obligat nimeni să vin aici… Întotdeauna o gândim, o spunem, dar n-o facem. Păstrăm iniţiativa pusă la o parte, la loc sigur, în mintea noastră, ca o încăpere unde putem intra şi spune: "Nu trebuie să fac nimic, hotărăsc de unul singur, sunt liber." Apoi ieşim din cămăruţa din mintea noastră şi plecăm unde ne repartizează CPD-ul şi rămânem acolo până când suntem trimişi în altă parte.
— O, Shev, nu e adevărat. Doar de la secetă încoace. Înainte nu aveau loc nici pe jumătate din aceste repartizări. Oamenii doar lucrau acolo unde era nevoie de ei, se înscriau într-un sindicat, ori formau unul şi apoi se înregistrau la Divlab. Cei de la Divlab îi repartizau mai ales pe aceia care preferau să facă parte din Cartelul General al Muncii. Se va reveni la asta, în curând.
— Nu ştiu. Ar trebui, desigur. Dar chiar şi înainte de foamete nu se mergea în direcţia asta, ci în sens opus. Bedap avea dreptate: fiecare repartizare de urgenţă, chiar şi fiecare mobilizare pentru muncă, tinde să lase în urma sa un spor de mecanism birocratic în cadrul CPD şi o anume rigiditate. Aşa se întâmpla arunci, aşa se întâmplă şi acum, aşa trebuie să se întâmple… Erau multe situaţii similare înainte de secetă. Cinci ani de control sever trebuie să fi permanentizat modelul. Nu te uita la mine cu atâta scepticism! Ascultă, spune mi, câţi oameni cunoşti tu care au refuzat să accepte o repartiţie, chiar şi înainte de foamete?
— Fără a-i mai socoti pe nuchnibi? întrebă Takver, după ce se gândi puţin la întrebare.
— Nu, nu. Nuchnibii sunt importanţi.
— Bine, câţiva dintre prietenii lui Dap — compozitorul acela simpatic, Salas şi câţiva dintre cei mai zdrenţăroşi. Iar adevăraţi nuchnibi veneau prin Round Valley când eram eu copil. Doar că înşelau, aşa îmi spuneam eu întotdeauna. Spuneau atâtea minciuni şi poveşti frumoase, preziceau viitorul, toţi se bucurau să-i vadă şi să-i întreţină şi să le dea de mâncare cât vroiau ei să stea. Dar niciodată nu stăteau prea mult. Dar după aceea oamenii plecau pur şi simplu din oraş, mai ales puştimea, unora pur şi simplu nu le plăcea munca la fermă, aşa că părăseau postul şi plecau. Oamenii fac asta pretutindeni, tot timpul. Se duc în altă parte, căutând ceva mai bun. Doar că nu poţi numi asta refuzul unei repartiţii!
— De ce nu?
— La ce te referi? mormăi Takver, ascunzându-se şi mai mult sub pătură.
— Uite la ce. Ne e ruşine să spunem că am refuzat o repartiţie. Conştiinţa socială domină complet conştiinţa individuală, în loc de a realiza un echilibru cu ea. Noi nu cooperăm — noi ne supunem. Ne e teamă să fim proscrişi, să fim făcuţi leneşi, disfuncţionali, egoişti. Ne e teamă de opinia vecinului mai mult decât ne respectăm propria libertate de a alege. Nu mă crezi, Tak, dar încearcă, străduieşte-te să treci peste linie, doar în imaginaţie, ca să vezi cum te simţi. Deci, realizezi ce este Tirin şi de ce este o epavă, un suflet pierdut. E un criminal! Noi am creat crima, tot aşa cum au făcut şi proprietarienii. Forţăm un om în afara sferei aprobării noastre şi apoi îl condamnăm pentru asta. Am făcut legi, legi ale comportării convenţionale, am construit ziduri în jurul nostru şi nu le vedem, deoarece sunt o parte a modului nostru de gândire. Tir n-a făcut niciodată aşa ceva. Îl cunoşteam de când aveam amândoi zece ani. El niciodată nu a făcut aşa ceva, niciodată nu a putut construi ziduri. Era un rebel natural. Era un odonian natural — unul adevărat! Era un om liber, iar noi, ceilalţi, fraţii săi, l-am scos din minţi drept pedeapsă pentru prima sa acţiune liberă.
— Nu cred, spuse Takver, defensivă, de sub pături. Nu cred că Tir a fost o persoană foarte puternică.
— Nu, era extrem de vulnerabil, spuse el şi urmă o lungă tăcere.
— Nu e de mirare că te obsedează. Piesa lui. Cartea ta.
— Doar că eu sunt mai norocos. Un om de ştiinţă se poate preface că opera lui nu este el însuşi, că nu este decât simplul adevăr impersonal. Un artist nu se poate ascunde în dosul adevărului. Nu se poate ascunde niciunde.
Takver îl privi o vreme cu coada ochiului, apoi se întoarse şi se ridica, strângându-şi pătura pe după umeri.
— Brr! E frig… Am greşit, nu? Arunci când cu cartea. Când l-am lăsat pe Sabul să o ciopârţească şi să-şi pună numele pe ea. Atunci mi se părea corect. Era ca şi cum aş fi pus opera înaintea omului, mândria înaintea vanităţii, comunitatea înaintea eului, toate astea. Dar nu a fost chiar asta, nu? A fost o capitulare. O supunere în faţa autoritarianismului lui Sabul.
— Nu ştiu. Doar că a condus la tipărirea lucrării. — Scopul corect, dar mijloacele nepotrivite! M-am gândit