multă vreme la asta când eram la Rolny, Shev. Îţi spun eu ce n-a fost cum trebuie. Eram însărcinată. Femeile însărcinate nu cunosc nici un fel de etică. Doar cea mai primitivă formă de impuls de sacrificiu. La dracu cu cartea şi parteneriatul, dacă acestea ameninţă preţiosul făt! Este un impuls de prezervarea rasei, dar poate acţiona direct împotriva comunităţii; e biologic, nu social. Bărbatul poate fi recunoscător că pe el nu-l cuprinde niciodată. Dar îşi poate da seama mai bine decât o femeie şi poate să se ferească de el. Cred că acesta este motivul pentru care cei de pe timpuri foloseau femeile ca pe nişte proprietăţi. De ce le permiteau femeile? Pentru că erau tot timpul însărcinate? Pentru că erau deja posedate, înrobite!
— Bine, poate, dar societatea noastră, aici, este o adevărată comunitate oriunde întrupează cu adevărat ideile lui Odo. O femeie a fost aceea care a făcut Promisiunea. Dar tu ce faci? Te laşi cuprinsă de sentimente de culpabilitate? Te bălăceşti în mocirlă?
Cuvântul folosit de Shevek nu însemna "bălăceală", pe Anarres neexistând animale care să se bălăcească. Era un cuvânt compus, însemnând, literalmente, "a acoperi continuu cu un strat gros de excremente." Flexibilitatea şi precizia pravicii permitea crearea unor metafore vii, destul de puţin prevăzute de inventatorii limbii.
— Ei bine, nu. A fost minunat să o nasc pe Sadik. Dar am greşit în privinţa cărţii.
— Amândoi am greşit. Întotdeauna greşim împreună. Doar nu-ţi închipui că te-ai hotărât tu pentru mine!
— În cazul acela cred că aşa a fost.
— Nu. Adevărul este că nici unul din noi nu a hotărât. Nici unul nu a ales. L-am lăsat pe Sabul să aleagă pentru noi. Propriul nostru Sabul — cel interiorizat — convenţiile, moralismul, teama de ostracism social, teama de a fi diferit, teama de a fi liber! Bine, nu se va mai întâmpla niciodată. Învăţ eu încet, dar învăţ.
— Ce ai de gând să faci? întrebă Takver cu un tremur de plăcută emoţie în glas.
— Să plec împreună cu tine la Abbenay şi să înfiinţăm un sindicat al tipografilor şi să tipărim Principiile, text integral. Şi tot ce mai vrem. Schiţa Educaţiei Deschise în Ştiinţă a lui Bedap, pe care cei de la CPD nu vor să o pună în circulaţie. Chiar şi piesa lui Tirin. Îi datorez asta. M-a învăţat ce sunt închisorile şi cine le construieşte. Aceia care înalţă ziduri sunt proprii lor prizonieri. Am de gând să-mi îndeplinesc propria mea funcţie în organismul social. Am de gând să încep să demolez zidurile.
— S-ar putea să se facă destul de mult curent, spuse Takver, înfăşurată în pături şi se rezemă de el.
— Cred că aşa se va întâmpla, spuse el, cuprinzând-o de după umeri.
În noaptea aceea, târziu, după ce Takver adormise, Shevek era tot treaz, cu braţele sub cap, privind în întuneric, auzind tăcerea. Se gândea la lunga sa călătorie de întoarcere, amintindu-şi meandrele şi mirajele deşertului şi mecanicul de tren cu capul chel, bronzat şi cu ochi sinceri, care spusese că trebuie să lucrezi cu timpul şi nu împotriva timpului.
În aceşti ultimi patru ani Shevek învăţase câte ceva despre propria sa voinţă. În frustrare îi descoperise forţa. Nici un imperativ social sau etic nu o egalau. Nici măcar foamea nu o putea suprima. Cu cât avea mai puţin, cu atât mai puternică devenea nevoia sa de a fi.
Recunoştea nevoia aceea, în termeni odonieni, drept "funcţia sa celulară" — termenul analogic pentru individualitatea insului, munca pe care o poate presta cel mai bine, deci contribuţia sa cea mai bună adusă societăţii. O societate sănătoasă i-ar permite să exercite liber acea funcţie optimă, găsindu-şi adaptabilitatea şi puterea în coordonarea tuturor acestor funcţii. Aceasta este o idee centrală în Analogia lui Odo. Faptul că societatea odoniană de pe Anarres nu atinsese idealul nu făcea să scadă, în ochii săi, responsabilitatea faţă de aceasta; dimpotrivă. Mitul Statului fiind dat la o parte, se evidenţiază adevărata mutualitate şi reciprocitate a societăţii şi individului. Se poate pretinde sacrificiu din partea individului, dar compromis niciodată, pentru că, deşi numai societatea poate oferi securitate şi stabilitate, numai individul, persoana are puterea alegerii morale — puterea schimbării, funcţia esenţială a vieţii. Societatea odoniană era concepută ca o revoluţie permanentă, iar revoluţia începe în mintea care gândeşte.
Toate acestea îi treceau prin minte lui Shevek, în aceşti termeni, deoarece conştiinţa să era în totalitate odoniană. Era, deci, convins, în momentul acela că dorinţa sa radicală şi necalificată de a crea este, în termeni odonieni, propria sa justificare. Sentimentul de responsabilitate primară faţă de propria sa muncă nu îl separa de semenii săi, de societatea sa, aşa cum îşi închipuise. Îl angaja, alături de aceştia, în termeni absoluţi. Mai simţea că un om care nutreşte un astfel de simţământ de responsabilitate în legătură cu un singur lucru, este obligat să-l menţină în toate. E o greşeală să te vezi drept un vehicul al acestui sentiment şi nimic altceva, să-ţi sacrifici pe altarul său orice altă obligaţie. Acesta era spiritul de sacrificiu la care se referise Takver spunând că îl recunoscuse în cazul ei atunci când era gravidă; vorbise cu oroare, cu dispreţ de sine, pentru că şi ea era odoniană, iar separarea scopurilor şi mijloacelor era şi în concepţia ei, falsă. Există progres; totul este progres. Poţi merge într-o direcţie promiţătoare, ori poţi să greşeşti, dar nu porneşti la drum aşteptându-te să te opreşti vreodată, undeva. Toate responsabilităţile, toate angajamentele înţelese în felul acesta capătă sens şi durată. Aşadar, angajamentul său mutual cu Takver, relaţia dintre ei, rămăsese la fel de vie după o separare de patru ani. Amândoi suferiseră de pe urma acestei despărţiri, suferiseră mult, dar nici unuia nu-i trecuse prin minte să scape de suferinţă negând angajarea. Pentru că, în definitiv, îşi spunea el acum, înconjurat de căldura somnului ei, amândoi nu căutăm altceva decât bucurie — completitudinea fiinţei. Să fugi de suferinţă, înseamnă să fugi şi de şansa bucuriei. S-ar putea să te alegi cu plăcere, sau plăceri, dar niciodată nu te vei simţi împlinit. Nu vei şti ce înseamnă să te întorci acasă.
Takver suspină uşor, în somn, de parcă îi dădea dreptate, după care se întoarse pe partea cealaltă, în urmărirea vreunui vis liniştit.
Împlinirea, îşi spunea Shevek, este o funcţie a timpului. Căutarea plăcerii este circulară, repetitivă, atemporală. Căutarea varietăţii din partea spectatorului, a vânătorului de senzaţii tari, a amatorului de promiscuitate sexuală întotdeauna sfârşeşte în acelaşi loc. Are un sfârşit. Ajunge la capăt şi trebuie să înceapă din nou. Nu este o călătorie şi 0 întoarcere; este un ciclu închis, o cameră încuiată, o celulă de închisoare.
În afara camerei încuiate este peisajul timpului, în care, cu noroc şi curaj, spiritul poate construi drumurile şi oraşele fragile, improbabile ale fidelităţii; un peisaj locuibil de către fiinţele umane.
Un act nu este un act uman până când nu are loc în peisajul trecutului şi viitorului. Loialitatea, care confirmă continuitatea trecutului şi viitorului, legând timpul într-un întreg, este esenţa forţei umane; fără loialitate nu se poate face nimic bun.
Aşadar, privind retrospectiv la cei patru ani, Shevek îi vedea nu ca fiind irosiţi, ci ca pe o parte a edificiului pe care el şi Takver îl construiau cu vieţile lor. Adevărul în a lucra în colaborare cu timpul şi nu împotriva sa, se gândea el, este că timpul nu e irosit. Până şi durerea contează.