Shevek dădu din cap afirmativ.
— Ar face posibilă o ligă a lumilor. O federaţie. Am fost despărţiţi de ani, de decadele dintre plecare şi sosire, dintre întrebare si răspuns. E ca şi cum ai fi inventat vorbirea umană! Putem discuta — în sfârşit, putem comunica unul cu altul.
— Şi ce vei spune?
Amărăciunea din glasul lui o surprinse pe Keng, care îl privi şi nu mai spuse nimic. Shevek se lăsă pe spate, în fotoliu şi îşi frecă fruntea, îndurerat.
— Uite ce este, spuse el, trebuie să-ţi explic de ce am venit la voi şi de ce am venit în această lume. Am venit pentru idee. De dragul ideii. Să învăţ, să predau, să mă bucur de idee. Pe Anarres, ştii, ne-am izolat. Nu comunicăm cu alţi oameni, cu restul umanităţii. Nu aveam cum să-mi termin lucrarea acolo. Şi chiar dacă aş fi putut să o termin acolo, ei nu o vroiau, nu ii întrevedeau nici o utilizare. Aşa că am venit aici. Aici se află ce îmi trebuie mie — discuţiile, schimbul de idei, un experiment în laboratorul de lumină care demonstrează ceva contrar aşteptărilor mele, o carte asupra teoriei relativităţii dintr-o altă lume, stimulentul de care am nevoie. Aşa că în sfârşit mi-am terminat lucrarea. Încă nu este scrisă, dar deţin ecuaţiile şi raţionamentul, e gata. Dar ideile din mintea mea nu sunt singurele care au importanţă pentru mine. Societatea mea este tot o idee, eu am fost realizat de această idee — ideea libertăţii, a schimbării, a solidarităţii umane — o idee importantă. Deşi eram foarte prost, mi-am dat seama până la urmă că preocupându-mă de una dintre ele, de fizica, o trădez pe cealaltă. Că le permit proprietarienilor să cumpere adevărul de la mine.
— Dar ce altceva ai putea face, Shevek?
— Nu există nici o alternativă la vânzare? Nu există daruri?
— Da…
— Pricepi că eu vreau să v-o ofer vouă şi celor de pe Hain si celorlalte lumi, chiar şi ţărilor de pe Urras? Vouă, tuturor! Astfel încât nici unul dintre voi să nu o poată folosi, aşa cum vor cei din A-Io, pentru a dobândi puterea asupra celorlalţi, pentru a se îmbogăţi, ori pentru a câştiga mai multe războaie. Ca sa nu folosiţi adevărul pentru profitul vostru particular, ti doar pentru binele comun.
— În final, adevărul insistă, de obicei, să slujească numai binele comun, spuse Keng.
— În final, da, dar eu nu vreau să aştept sfârşitul. Nu am decât o viaţă de trăit şi nu vreau să o petrec în lăcomie, dobândirea de profituri şi minciuni. Nu vreau să servesc nici unui stăpân.
Calmul ambasadoarei era o atitudine mult mai forţată, mai controlată decât la începutul discuţiei lor. Forţa personalităţii lui Shevek, neînfrânată de nici un fel de conştiinţă de sine sau considerente de autoapărare, era formidabila. Se simţea zguduită de prezenţa lui şi îl privea cu un anumit grad de uimire şi compasiune.
— Cum este, întrebă ea, cum poate fi societatea care te-a format? Te-am auzit vorbind despre Anarres, acolo, în Piaţă şi am plâns ascultându-te, dar în realitate nu te-am crezut. Bărbaţii vorbesc întotdeauna astfel despre casa lor, despre ţara îndepărtată… Doar că tu nu eşti ca alţi bărbaţi. În cazul tău există o deosebire.
— Deosebirea constă în idee. Şi pentru ideea aceea am venit aici. Pentru Anarres. Deoarece poporul meu refuză să privească spre exterior, m-am gândit că i-aş putea determina pe alţii să privească spre noi. M-am gândit că ar fi mai bine să nu rămânem izolaţi în dosul unui zid, ci să fim o societate printre altele, o lume printre altele, oferind şi primind. Dar acolo am greşit — am greşit complet.
— De ce spui asta? Cu siguranţă că…
— Pentru că nu există nimic, absolut nimic pe Urras de care să avem nevoie noi, anarresienii! Acum o sută şaptezeci de ani am plecat cu mâinile goale si am avut dreptate. Nu am luat nimic. Pentru că aici nu exista nimic altceva decât State şi armele lor, bogaţii şi minciunile lor, săracii şi mizeria lor. Nu există nici o posibilitate de a acţiona corect, cu inima uşoară, pe Urras. Nu poţi face nimic în care să nu intervină şi profitul, teama de a pierde şi dorinţa de putere. Nu poţi să spui bună dimineaţa cuiva fără a şti care este "superior" celuilalt, sau fără a încerca să o demonstrezi. Nu poţi acţiona ca un frate faţă de alţi oameni, trebuie să-i manipulezi, să-i comanzi ori să te supui lor, sau să-i înşeli. Nu poţi să-l atingi pe altul; cu toate acestea, nu te vor lăsa singur. Nu există nici un fel de libertate. Este o cutie — Urras e o cutie, un pachet, cu tot ambalajul frumos al cerului albastru şi al pajiştilor, pădurilor şi marilor oraşe. Deschizi cutia şi ce găseşti înăuntru? Un beci negru, plin de praf şi un mort. Un om a cărui mână a fost zburată de gloanţe pentru că a întins-o altora. În sfârşit, am ajuns în Iad. Desar avea dreptate: Iadul este Urras.
Cu toată pasiunea, vorbea cu simplitate, cu un fel de umilinţă şi din nou ambasadoarea de pe Terra îl privi cu o surprindere disimulată dar plină de simpatie, ca şi cum habar n-avea cum să interpreteze această simplitate.
— Amândoi suntem străini aici, Shevek, spuse ea, după o pauză. Eu vin de la o distanţă mult mai mare în timp şi spaţiu. Cu toate acestea, încep să cred că sunt mult mai puţin străină pe Urras decât tine… Să-ţi spun cum mi se pare mie această lume. Pentru mine şi pentru toţi semenii mei terrieni care au vizitat planeta, Urras este cea mai bună, cea mai diversă şi mai frumoasă dintre toate lumile locuite. Este lumea care se apropie cel mai mult de Paradis.
Îl privi cu calm şi intensitate. Shevek nu spuse nimic.
— Ştiu că este plină de rele, continuă ea, plină de nedreptate umana, lăcomie, prostie, risipă. Dar este si plină de frumuseţe, vitalitate, împlinire. Este aşa cum ar trebui să fie oricare altă lume! Este vie, extraordinar de vie — plină de speranţă, în ciuda tuturor relelor sale. Nu am dreptate?
Shevek dădu din cap.
— Iar acum tu, om dintr-o lume pe care nici măcar nu mi-o pot imagina, tu, pentru care Paradisul meu este Iadul, vrei să mă întrebi cum trebuie să arate lumea mea?
Shevek tăcea, privind-o cu ochii săi decoloraţi, neclintiţi.
— Lumea mea, Pământul meu este o ruină. O planetă distrusă de specia umană. Ne-am înmulţit şi ne-am îndopat şi neam luptat până când n-a mai rămas nimic, iar apoi am murit. Nu am pus stavilă nici apetitului, nici violenţei; nu ne-am adaptat. Ne-am distrus pe noi înşine. Dar mai întâi ne-am distrus lumea. Pe Pământ n-au mai rămas păduri. Aerul este cenuşiu, cerul este cenuşiu, este întotdeauna foarte cald. Este locuibil, încă mai este locuibil, dar nu ca această lume. Aceasta este o lume care trăieşte, o armonie. Lumea mea este o discordie. Voi, odonienii, aţi ales un deşert. Noi, terrienii, am făcut un deşert… Supravieţuim, la fel ca şi voi. Oamenii sunt rezistenţi! Mai suntem cam o jumătate de miliard. Am fost, cândva, nouă miliarde. Mai poţi încă vedea, pretutindeni, vechile oraşe. Oasele şi cărămizile se transformă în pulbere, dar bucăţelele de plastic nu se schimbă niciodată — nici ele nu se adaptează, niciodată. Am eşuat ca specie, ca specie socială. Ne aflăm acum aici, tratând de la egal la egal cu alte societăţi umane din alte lumi numai datorită carităţii arătate de hainezi. Au venit; ne-au adus ajutoare. Au construit nave şi ni le-au dăruit, pentru a putea părăsi lumea noastră în ruine. Ne tratează cu blândeţe, cu milă, aşa cum cel puternic îl tratează pe cel slab. Sunt un popor foarte ciudat, hainezii. Mai vechi decât oricare dintre noi, infinit de generoşi. Altruişti. Sunt motivaţi de o vină pe care noi nu o înţelegem, cu toate crimele noastre. Cred că ei, în tot ce fac, sunt motivaţi de trecut, de trecutul lor fără limite. În sfârşit, salvasem tot ce mai putuse fi salvat şi organizasem pe Terra un fel de viaţă pe ruine în singurul fel în care se putea realiza: prin centralizare totală. Control total asupra fiecărui pogon de pământ, fiecărui grăunte de metal, a fiecărui gram de combustibil. Raţionalizare totală, controlul populaţiei, eutanasia, înscrierea universală în forţa de muncă. Regimentarea absolută a fiecărei vieţi către ţelul supravieţuirii rasei. Asta izbutisem să facem când au venit hainezii. Ne-au adus… ceva mai multă speranţă. Nu foarte multă. Am supravieţuit… Nu putem privi lumea asta splendidă, această societate, acest Urras, acest Paradis decât din exterior. Nu suntem capabili decât să-l admirăm şi poate să-l invidiem puţin. Dar nu prea mult.