— Cine şi-ar dori vreodată să meargă pe Urras? întrebă el.Pentru ce?
— Pentru a afla cum este o altă lume. Pentru a vedea cum arată un cal!
— Asta e o copilărie! Există viaţă si în alte sisteme solare, interveni Kvetur arătând cu mâna spre cerul luminat de lună. Aşa se spune. Şi ce-i cu asta? Am avut norocul să ne naştem aici!
— Dacă noi suntem mai buni decât oricare altă societate umană, s-ar cuveni să-i ajutăm. Dar ni se interzice.
— Interzice? Cuvânt neorganic. Cine interzice? Exteriorizezi funcţia integrativă însăşi, spuse Shevek aplecându-se în faţă şi vorbind cu patimă. Ordinea nu înseamnă "ordine". Nu părăsim Anarres pentru că noi suntem Anarres. Atunci când eşti Tirin, nu poţi părăsi pielea lui Tirin. Ţi-ar place să încerci să fii altcineva pentru a vedea cum este, dar nu poţi. Dar, vă întreb, sunteţi opriţi de la asta prin forţă? Care forţă? Care legi, guverne, ori poliţie? Nici una. Pur şi simplu, este vorba despre propria noastră fiinţă, de natura noastră ca odonieni. Este natura ta să fii Tirin şi a mea să fiu Shevek şi natura noastră colectivă să fim odonieni, răspunzători unul pentru celălalt. Iar această responsabilitate este libertatea noastră. A o evita, ar însemna să ne pierdem libertatea. Chiar v-ar place să trăiţi într-o societate unde n-aţi avea nici un fel de libertate, nici un fel de alegere, doar opţiunea falsă de supunere în faţa legii, ori nesupunerea urmată de pedeapsă? Chiar aţi vrea să trăiţi într-o închisoare?
— Ba pe dracu', în nici un caz. Nu pot vorbi şi eu? Problema cu tine, Shev, este că tu nu spui niciodată nimic până când nu aduni un camion plin cu argumente afurisite, grele ca piatra, iar apoi le răstorni pe toate şi nici nu te uiţi la cadavrul sângerând, strivit sub mormanul acela…
Shevek se trase înapoi, părând răzbunat, dar Bedap, un tânăr solid, cu faţa lată, continuă să-şi roadă unghia de la degetul cel mare şi spuse:
— Cu toate acestea, problema ridicată de Tir rămâne. Ar fi bine să ştim că totuşi cunoaştem tot adevărul despre Urras.
— Cine îţi închipui că ne minte? întrebă Shevek, iar Bedap, placid, îi înfruntă privirea.
— Cum cine, frate? Cine altcineva decât noi înşine?
Planeta soră îşi trimitea lumina asupra lor, plină de seninătate şi măreţie, minunată dovadă a improbabilităţii realului.
Împădurirea Litoralului Tamaenian de Vest a fost una dintre marile acţiuni ale decadei a cincisprezecea a Colonizării, angajând aproape optsprezece mii de oameni pe o perioadă de peste doi ani.
Deşi lungile zone litorale din sud-est erau fertile, oferind condiţii de viaţă multor comunităţi de pescari şi agricultori, terenul arabil era o simplă fâşie de-a lungul mării. In interior şi spre apus, pe câmpiile nesfârşite ale regiunii de sud-vest, planeta era nelocuită cu excepţia câtorva aşezări miniere izolate. Era regiunea numită "Pulberea".
În timpul erei geologice anterioare Pulberea fusese o pădure imensă de holumi, planta dominantă, omniprezentă de pe Anarres. Climatul actual era mai cald şi mai uscat. Milenii de secetă distruseseră arborii şi uscaseră solul, transformându-l într-o pulbere fină care se ridica la fiecare adiere, formând dealuri, la fel de delicate şi sterile ca orice dună de nisip. Anarresienii sperau să refacă fertilitatea acestui pământ agitat prin replantarea pădurii. Aceasta, îşi spunea Shevek, era în concordanţă cu principiul Reversibilităţii Cauzale, ignorat de şcoala de fizică secvenţială — de altfel respectată pe Anarres — rămânând, totuşi, un element intim, tacit al gândirii odoniene. I-ar fi plăcut să scrie o lucrare în care să prezinte relaţia dintre ideile lui Odo şi fizica temporală, mai ales influenţa Reversibilităţii Cauzale asupra manierei lui Odo de a aborda problema scopurilor şi mijloacelor. Dar la numai optsprezece ani nu ştia suficient pentru a scrie o asemenea lucrare şi niciodată nu va şti destul dacă nu va reveni cât mai curând la fizică, plecând din nenorocita aceea de Pulbere.
În coloniile Proiectului toată lumea tuşea în timpul nopţii. Ziua, tuşeau mai puţin; erau prea ocupaţi pentru a tuşi. Inamicul lor era praful — materialul acela fin, uscat care bloca gâtul şi plămânii, duşmanul şi misiunea lor, speranţa lor. Cândva, praful acela se aflase, bogat şi negru, la umbra arborilor. După munca lor îndelungată, s-ar putea să fie din nou la fel.
Din piatră scoate ea frunzişul verde,
Din miez de stâncă apa curgătoare…
Gimar fredona întotdeauna melodia aceea, iar acum, în seara fierbinte când se întorceau la colonie peste câmp, cântă cuvintele cu voce tare.
— Cine face toate astea? Cine e ea? întrebă Shevek.
Gimar zâmbi. Faţa ei mare, mătăsoasă, era murdară şi îmbâcsită de praf. Emana un miros puternic şi atrăgător de sudoare.
— Am crescut în sud-est, răspunse ea. Acolo unde sunt minerii. E un cântec al minerilor.
— Care mineri?
— Cum, nu ştii? Oamenii care deja se aflau aici atunci când au venit Coloniştii. Mineri în aur, mineri în cositor. Încă mai păstrează unele sărbători şi cântece proprii. Tadde era miner, mi-l cânta când eram mică.
— Bine, dar ea cine e?
— Nu ştiu. Aşa se spune în cântec. Oare nu asta facem noi aici? Scoatem frunzişul verde din stânci!
— Sună cam religios.
— Tu şi cuvintele tale grele din cărţi! Nu e decât un cântec. Of, aş vrea să ajungem mai repede la colonie şi să fac o baie. Simt că put!
— Şi eu put.
— Toţi puţim.
— În solidaritate…
Dar colonia era la cincisprezece kilometri de plajă şi nu aveau decât praf în care să înoate.
Era un bărbat în colonie al cărui nume, rostit cu glas tare, semăna cu al lui Shevek: Shevet. Când era strigat unul din ei, răspundea celălalt. Shevek simţea un fel de afinitate pentru acest om, o relaţie mult mai deosebită decât aceea de frăţie, datorită acestei asemănări întâmplătoare. De câteva ori îl văzuse pe Shevet urmărindu-l cu privirea. Încă nu-şi vorbiseră.
Primele decade ale lui Shevek la proiectul de împădurire fuseseră petrecute într-o stare de repulsie tăcută şi epuizare. Oamenii care aleseseră să lucreze în domenii esenţial funcţionale, ca fizica, nu ar trebui solicitaţi la asemenea proiecte şi mobilizări. Nu e, oare, imoral să prestezi o activitate care nu îţi place? Treaba era necesară, dar pe foarte mulţi nu îi interesa unde erau repartizaţi şi schimbau tot timpul serviciul; aceştia ar fi trebuit să vină ca voluntari. Orice prost poate face o treabă ca asta. De fapt, mulţi dintre ei o puteau face chiar mai bine decât el. Fusese mândru de forţa lui şi întotdeauna se oferise voluntar la "corvezi" atunci când îi venea rândul odată la zece zile. Dar aici era vorba de fiecare zi, opt ore pe zi, în praf şi arşiţă. Toată ziua aştepta nerăbdător seara când putea rămâne singur, să gândească, iar în momentul în care intra în cortul dormitor, după cină, capul îi cădea pe pernă şi dormea ca un bolovan până în zori, fără ca vreun gând să-i treacă prin minte. Pe tovarăşii săi de lucru îi găsea stupizi şi neciopliţi. Până şi cei mai tineri ca el îl tratau ca pe un copil. Dispreţuitor şi nemulţumit, nu găsea satisfacţie decât scriindu-le prietenilor săi, Tirin şi Rovab, într-un cod pe care-l puseseră la punct la Institut, un set de echivalenţe verbale pentru simboluri speciale ale fizicii temporale. Odată scrise, acestea păreau a avea sens ca mesaje, dar de fapt erau nonsensuri, exceptând ecuaţia sau formula filozofică pe care o mascau. Ecuaţiile lui Shevek şi Rovab erau autentice. Scrisorile lui Tirin erau foarte amuzante şi ar fi convins pe oricine că se referă la emoţii şi evenimente reale, dar fizica pe care o conţineau era dubioasă. Shevek expedia adesea astfel de ghicitori, odată ce descoperise că le poate formula în minte pe când săpa gropi în stâncă cu un hârleţ anost în timpul unei furtuni de praf. Tirin i-a răspuns de câteva ori, Rovab numai o dată. Era o fată rezervată, ştia că e rezervată. Dar nimeni la Institut nu ştia cât de nefericit era Shevek. Ei nu fuseseră repartizaţi, chiar în momentul în care începeau cercetarea independentă, la un nenorocit de proiect de plantat pomi. Funcţia lor centrală nu era irosită. Lucrau, făceau ceea ce doreau să facă. El nu lucra. El era cel lucrat.