— În sfârşit, noi…, răspunse Shevek, fără nici un fel de expresie în privire. Nu ştiu. Oare necazurile noastre sunt inevitabile?
— Ciudat! exclamă Pae şi zâmbi dezarmant.
Shevek îşi continuă lectura. Unul dintre ziare era scris într-o limbă necunoscută, iar altul într-un alfabet cu totul diferit. Primul provenea din Thu, explică Pae, iar cel de-al doilea din Benbili, o naţiune din emisfera vestică. Ziarul din Thu era bine tipărit şi cu un format sobru. Pae preciză că este vorba de o publicaţie guvernamentală.
— Vedeţi dumneavoastră, aici în A-Io, oamenii educaţi află ştirile de la telefax, radio şi televiziune, precum şi din recenziile săptămânale. Aceste ziare sunt citite aproape în exclusivitate de clasele de jos — după cum vedeţi, sunt scrise de semidocţi, pentru semidocţi. În A-Io ne bucurăm de o libertate totală a presei, ceea ce în mod inevitabil înseamnă o mulţime de maculatură. Ziarul thuvian este scris mult mai bine, dar nu prezintă decât acele aspecte pe care Prezidiul Central Thuvian le doreşte publicate. În Thu cenzura este absolută. Statul este totul şi totul este pentru stat. Un loc nu tocmai potrivit pentru un odonian, nu-i aşa, domnule?
— Iar acesta?
— Chiar că n-am nici o idee. Benbili e o ţară cam înapoiată. Tot timpul fac revoluţii.
— Un grup din Benbili ne-a trimis un mesaj pe lungimea de undă a Sindicatului, chiar înainte de a pleca eu din Abbenay. Îşi spuneau odonieni. Există astfel de grupuri aici, în A-Io?
— Nici unul de care să fi auzit eu, dr. Shevek.
Zidul. Acum Shevek recunoştea zidul când se izbea de el. Zidul era şarmul, politeţea, indiferenţa acestui tânăr.
— Cred că ţi-e teamă de mine, Pae, spuse el brusc şi fără menajamente.
— Teamă de dumneavoastră, domnule?
— Deoarece, prin existenţa mea, infirm necesitatea statului. Dar de ce să-ţi fie frică? N-am să-ţi fac nici un rău, Sao Pae, ştii doar. Personal, sunt destul de inofensiv. Ascultă, nici măcar nu sunt doctor în fizică. Noi nu folosim titlurile. Mi se spune Shevek.
— Ştiu. Scuzaţi-mă, domnule, dar ştiţi, în termenii noştri ar însemna lipsă de respect. Pur şi simplu, nu merge! se scuză Pae, sperând să fie iertat.
— Nu mă poţi recunoaşte ca egal? întrebă Shevek privindu-l fără nici un semn de iertare ori de mânie.
— Dar, într-adevăr, domnule, ştiţi, dumneavoastră sunteţi un om foarte important…, răspunse Pae, dezarmat total.
— Nu are nici un sens să-ţi schimbi obiceiurile pentru mine, spuse Shevek. Nu contează. Mi-am închipuit că te-ai bucura să te eliberezi de ceea ce este inutil. Asta-i tot.
Zilele petrecute înăuntru îl lăsară pe Shevek încărcat cu un mare surplus de energie, iar când încetă carantina îşi epuiză însoţitorii prin dorinţa sa nestăvilită de a vedea totul dintr-o dată. Îl plimbară prin Universitate, care era un oraş în toată regula, numărul total de studenţi şi profesori ridicându-se la şaisprezece mii. Luând în consideraţie căminele, cantinele, teatrele, sălile de întruniri, Universitatea nu se deosebea prea mult de o comunitate odoniană, cu excepţia faptului că era extrem de veche, exclusiv masculină, incredibil de luxoasă, fiind organizată nu federativ ci ierarhic, de sus în jos. Cu toate acestea, îşi spunea Shevek, îţi dă senzaţia de comunitate. Trebuie să nu uite deosebirile.
Îl plimbară prin ţară în automobile închiriate, splendide maşini de o bizară eleganţă. Nu se vedeau prea multe pe şosele. Chiria era foarte mare şi doar puţini oameni aveau maşini proprietate personală deoarece impozitele erau foarte ridicate. Toate aceste luxuri care, dacă ar fi îngăduite fără restricţii publicului larg, ar conduce la consumul unor resurse naturale de neînlocuit, ori la alterarea mediului cu deşeuri, erau strict controlate prin legislaţie şi impozitare. Spuneau că A-Io conduce lumea de secole în domeniul controlului ecologic şi al utilizării resurselor naturale. Excesele Mileniului al Nouălea erau acum istorie antică, singurul lor efect de durată fiind lipsa anumitor metale care, din fericire, puteau fi importate de pe lună.
Călătorind cu maşina ori cu trenul, Shevek văzu sate, ferme, oraşe, fortăreţe din timpurile feudale, turnurile ruinate ale epocii, străvechea capitală a imperiului, veche de patru mii patru sute de ani. Mai văzu terenurile agricole, lacurile şi dealurile Provinciei Avan, inima ţării A-Io, şi spre nord culmile munţilor Meitei, albi, imenşi. Îl uimeau fără încetare frumuseţea pământului şi bunăstarea oamenilor. Ghizii aveau dreptate: urrasienii ştiau cum să se folosească de lumea lor. Copil fiind, îl învăţaseră că Urras este o lume în descompunere, de inegalitate, nedreptate şi gunoaie. Dar toţi oamenii pe care îi întâlnea şi toţi aceia pe care îi vedea prin satele cele mai mici erau bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi şi — contrar aşteptărilor sale — harnici. Nu pierdeau vremea prosteşte, aşteptând să li se poruncească ce să facă. La fel ca anarresienii, îşi vedeau de treaba lor. Asta îl uimea. Pornise de la presupunerea că dacă elimini pornirea naturală de a munci a unei fiinţe umane — iniţiativa, energia creatoare spontană — şi o înlocuieşti cu motivaţie externă şi constrângere, acesta va deveni un muncitor leneş şi delăsător. Dar nu muncitori delăsători întreţineau acele ogoare splendide, ori confecţionau acele maşini superbe şi trenuri confortabile. Atracţia şi obligativitatea profitului reprezentau cu siguranţă o înlocuire mult mai eficientă a iniţiativei naturale decât fusese el obişnuit să creadă.
I-ar fi plăcut să stea de vorbă cu unii dintre oamenii aceia robuşti şi cu un evident respect de sine pe care îi zărea prin orăşele, să-i întrebe, de exemplu, dacă se consideră săraci; pentru că dacă şi aceştia erau săraci, va trebui să-şi revizuiască accepţiunea proprie a acestui cuvânt. Dar niciodată nu părea a avea timpul necesar, cu toate cele pe care ghizii săi doreau ca el să le vadă.
Celelalte mari oraşe din A-Io erau mult prea depărtate pentru a fi vizitate într-o excursie de o zi, dar merseră de mai multe ori la Nio Esseia, un oraş situat la cincizeci de kilometri de Universitate. Acolo, în cinstea sa, se organizară o întreagă suită de recepţii. Nu-i făceau o plăcere deosebită, nereprezentând ideea sa despre cum trebuie să se desfăşoare o petrecere. Toţi erau extrem de politicoşi şi vorbeau foarte mult, dar nu abordau nici un subiect interesant şi zâmbeau atât de mult încât păreau de-a dreptul îngrijoraţi. Dar hainele lor erau magnifice. Într-adevăr, dădeau impresia că pun toată nonşalanţa de care ducea lipsă comportamentul lor în îmbrăcăminte, mâncare şi diferitele preparate pe care le beau, ori în mobilierul luxos al încăperilor din palatele unde se ţineau recepţiile.
I se prezentară obiectivele importante din Nio Esseia — un oraş cu cinci milioane de locuitori — un sfert din întreaga populaţie a planetei sale. Îl duseră la Piaţa Capitoliului şi îi arătară uşile înalte, de bronz, ale Directoratului, sediul Guvernului din A-Io. I se permise să asiste la o dezbatere în Senat şi la o întrunire a comitetului director. Îl duseră la grădina zoologică, la Muzeul Naţional, la Muzeul Ştiinţei şi Industriei. Îl conduseră la o şcoală, unde copii încântători, în uniforme cu albastru şi alb, interpretară în cinstea lui imnul naţional din A-Io. Îl duseră la o fabrică de piese electronice, o oţelărie complet automatizată si o centrală de fuziune nucleară, pentru a se convinge cât de eficient îşi poate organiza o economie proprietariană producţia manufacturieră şi furnizarea cu energie. Îl conduseră apoi printr-un nou complex de locuinţe ridicat de guvern, pentru a-i demonstra cum are grijă statul de cetăţenii săi. Îl însoţiră într-o croazieră pe estuarul fluviului Sua, aglomerat de nave de pe toată planetă în drum spre mare. Îl duseră la Curtea Supremă de Justiţie, unde petrecu o zi întreagă asistând la judecarea unor procese civile şi penale, o experienţă care îl lăsă uimit şi îngrozit, dar ei insistară că trebuie să vadă tot ceea ce era de văzut şi dus oriunde dorea să meargă. Când întrebă, cu oarecare neîncredere, dacă ar putea vedea locul unde este înmormântată Odo, îl duseră drept la vechiul cimitir din districtul Trans-Sua, îngăduind chiar unor jurnalişti de la acele ziare cu o proastă reputaţie să îl fotografieze acolo, la umbra bătrânelor sălcii, cu ochii pe piatra de mormânt simplă, bine întreţinută.