— Kokvan, răspunse femeia. Nu trebuia cumva să soseşti de ieri?
— Au modificat orarul dirijabilului-transportor. E vreun pat liber în vreunul din cămine?
— Numărul 46 e liber. Traversezi curtea, clădirea din stânga. E un mesaj aici, pentru tine, de la Sabul. Spune să treci pe la el dimineaţa la catedra de fizică.
— Mulţumesc, răspunse Shevek şi traversă curtea cu paşi mari, legănându-şi bagajul — o haină de iarnă şi o pereche de ghete.
În tăcerea din jur se auzea un murmur, se simţea prezenţa oamenilor. În aerul curat, înţepător al nopţii oraşului fremăta ceva, senzaţia de dramă, de promisiune neîmplinită.
Nu trecuse ora cinei, aşa că făcu un scurt ocol pe la cantina institutului să vadă dacă a mai rămas ceva mâncare pentru unul abia sosit. Constată că numele său fusese deja trecut pe lista celor permanenţi şi că mâncarea este excelentă. Avu chiar şi desert, compot de fructe conservate. Lui Shevek îi plăceau dulciurile şi pentru că era printre ultimii şi mai rămăseseră o mulţime de fructe, se mai servi o dată. Mânca singur, la o masă mică. La mese mai mari învecinate, grupuri de tineri stăteau de vorbă în faţa farfuriilor goale. Auzi discuţii despre comportarea argonului la temperaturi foarte joase, despre comportamentul unui profesor de chimie la un colocviu, despre presupusele curburi ale timpului. Doi dintre cei prezenţi îl urmăreau cu privirea. Nu se apropiară să-i vorbească, aşa cum oamenii dintr-o comunitate mai mică s-ar adresa unui străin. Privirea lor nu era ostilă, poate doar puţin provocatoare.
Găsi camera 46 pe un lung coridor de uşi închise din domiciliu. Evident, toate erau camere de o persoană şi se întrebă de ce îl trimisese recepţionera acolo; de la vârsta de doi ani nu dormise decât în dormitoare, încăperi cu patru până la zece paturi. Bătu la uşa camerei 46. Tăcere. Deschise uşa. Camera era mică şi cu un singur pat, slab iluminată de lumina de pe coridor. Aprinse lampa. Două scaune, o masă de lucru, o riglă de calcul mult folosită, câteva cărţi şi pe patul platformă o pătură portocalie ţesută manual, împăturită cu grijă. Recepţionera greşise, altcineva locuia acolo. Shevek închise uşa. O deschise din nou pentru a stinge lampa. Pe masă, sub lampă, se afla un mesaj mâzgălit pe un petec de hârtie rupt de undeva: "Shevek, catedra de fizică, dimineaţa, 2-4-1-154. Sabul".
Îşi puse haina pe un scaun, ghetele pe podea. Rămase o vreme în picioare citind titlurile cărţilor, lucrări standard de fizică şi matematică, legate în verde, cu Cercul Vieţii imprimat pe copertă. Îşi atârnă haina în debara şi mută ghetele în altă parte. Trase cu grijă draperia de la debara. Traversă camera până la uşă: patru paşi. Rămase pe loc, ezitând, încă un minut şi apoi, pentru prima dată în viaţă, închise uşa propriei sale camere.
Sabul era un bărbat mic de statură, îndesat şi cam şleampăt, de patruzeci de ani. Părul său facial era mai negru şi mai aspru decât de obicei, îndesindu-se pe bărbie într-o barbă în toată legea. Purta o haină grea, de iarnă pe care, după aspect, trebuie să o fi purtat de iarna trecută; terminaţiile mânecilor erau negre de murdărie. Comportamentul său era abrupt şi morocănos. Vorbea fragmentat, la fel cum mâzgălea mesaje pe fragmente de hârtie. Mârâia.
— Trebuie să înveţi iotica, mârâi el către Shevek.
— Să învăţ iotica?
— Am spus să înveţi iotica.
— Pentru ce?
— Ca să poţi citi fizica urrasiană! Atro, To, Baisk, toţi aceia. Nimeni nu a tradus-o în pravică, nimeni nu are de gând s-o facă. Sase oameni, poate, de pe Anarres, sunt capabili s-o înţeleagă. În orice limbă.
— Cum pot să învăţ iotica?
— Gramatica şi dicţionarul!
— Unde le găsesc? întrebă Shevek, fără a ceda teren.
— Aici, mârâi Sabul.
Scotoci pe poliţele dezordonate pline de cărţi mici, legate în verde. Mişcările sale erau abrupte şi iritante. Găsi în cele din urmă două volume groase, nelegate, pe un raft de jos şi le trânti pe masă.
— Anunţă-mă când te simţi competent să-l citeşti pe Atro în iotică. Până atunci nu am ce face cu tine.
— Ce fel de matematică utilizează urrasienii ăştia?
— Nimic de nasul tău.
— Se ocupă cineva aici de cronotopologie?
— Da, Turet. Poţi să-l consulţi.
— Mi-am pus în gând să asist la prelegerile lui Gvarab.
— De ce?
— Lucrările ei despre frecvenţă şi ciclu…
Sabul se aşeză şi se ridică din nou. Era insuportabil de agitat, agitat şi totuşi rigid, iritant.
— Nu-ţi pierde vremea. Ai depăşit-o pe bătrână în Teoria secvenţială, iar celelalte idei pe care le emite sunt nişte prostii.
— Mă interesează principiile Simultaneităţii.
— Simultaneitate! Cu ce rahaturi profitariene vă îndoapă Mitis acolo? întrebă fizicianul aprins la faţă, venele de pe tâmple zvâcnindu-i sub părul aspru, tuns scurt.
— Eu însumi am organizat un curs-seminar în acest domeniu.
— Maturizează-te. Maturizează-te. E timpul să te maturizezi. Acum te afli aici. Ne ocupăm de fizică aici, nu de religie. Renunţă la misticism şi maturizează-te. Cât de repede poţi învăţa iotica?
— Mi-au trebuit câţiva ani să învăţ pravica, răspunse Shevek, uşoara sa ironie lăsându-l pe Sabul complet neatins.
— Eu am învăţat-o în zece decade. Destul de bine pentru a citi Introducerea lui To. O, la dracu, ai nevoie de un text pe care să lucrezi. Ar putea fi foarte bine chiar acesta. Iată. Aşteaptă.
Sabul răscoli printr-un sertar supraîncărcat şi până la urmă reuşi să scoată o carte, o carte cu aspect ciudat, legată în albastru, fără Cercul Vieţii pe copertă. Titlul era tipărit cu litere aurii şi părea să spună Poilea Afioite, care nu avea nici un sens iar, formele unor litere erau neobişnuite. Shevek o privi atent, o luă de la Sabul, dar nu o deschise. Îl ţinea în mână, lucrul pe care dorise să-l vadă, obiectul străin, mesajul dintr-o altă lume.
Îşi aminti de cartea pe care i-o arătase Palat, cartea numerelor.
— Întoarce-te atunci când o vei putea citi pe asta, mârâi Sabul, iar Shevek se întoarse pentru a pleca, dar mârâitul lui Sabul spori în intensitate. Păstrează cărţile acestea asupra ta! Nu sunt pentru uzul general.
Tânărul se opri, se întoarse şi după un moment spuse cu glasul său calm, aproape sfios:
— Nu înţeleg.
— Nu îngădui nimănui să le citească!
Shevek nu răspunse. Sabul se ridică din nou şi se apropie de el.
— Ascultă. Eşti acum membru al Institutului Central de Ştiinţe, un fizician care lucrează cu mine, Sabul. Mă urmăreşti? Privilegiul înseamnă responsabilitate. Corect?
— Urmează să dobândesc unele cunoştinţe pe care nu trebuie să le împărtăşesc, spuse Shevek după o scurtă pauză, formulând răspunsul de parcă ar fi fost o propoziţie logică.
— Dacă ai găsi pe stradă un pachet cu capse explozive, le-ai împărţi cu fiecare puşti care ar trece pe lângă tine? Cărţile acelea sunt explozive. Acum înţelegi ce spun?
— Da.
— Bine.
Sabul se întoarse cu spatele, fierbând de ceea ce părea o mânie endemică, nu specifică. Shevek ieşi din încăpere, purtând cu grijă dinamita, cu repulsie şi o curiozitate devoratoare.
Se puse la treabă să înveţe iotica. Lucra singur în camera 46, în urma atenţionării lui Sabul şi pentru că i se părea cum nu se poate mai natural să lucreze singur.
Încă de foarte tânăr îşi dăduse seama că în anumite privinţe se deosebeşte de toţi cunoscuţii săi. Pentru un copil conştiinţa unei astfel de deosebiri este foarte dureroasă. Pentru că, fără să fi făcut nimic şi încă incapabil de a face ceva, nu o poate justifica. Prezenţa de nădejde şi iubitoare a adulţilor care, în felul lor, sunt de asemenea deosebiţi, este singura reasigurare pe care o poate avea un copil, iar Shevek nu beneficiase de aceasta. Tatăl său fusese, într-adevăr, deosebit de bun şi iubitor. Orice era Shevek, orice făcea el, Palat aproba şi era loial. Dar Palat nu cunoscuse acest blestem al deosebirii. El era la fel ca ceilalţi, ca toţi ceilalţi pentru care comunitatea era un lucru atât de simplu. Îl iubea pe Shevek, dar nu îi putea arăta ce este libertatea, acea recunoaştere a solitudinii fiecăruia, pe care doar ea o transcende.