Aşadar, prima reacţie a lui Shevek de a fi fost instalat într-o cameră particulară a fost jumătate de dezaprobare şi jumătate de jenă. De ce îl înghesuiseră aici? Curând avea să afle motivul. Era locul potrivit pentru munca lui. Dacă îi veneau idei la miezul nopţii, putea aprinde lumina ca să le noteze; dacă îi veneau în zori, nu erau tulburate de conversaţia şi mişcarea a patru-cinci colegi de cameră care se sculau; iar dacă nu-i veneau deloc şi trebuia să petreacă zile în şir aşezat la masă, cu ochii aţintiţi pe fereastră, nu se afla nimeni în spatele lui care să se mire de ce lâncezeşte. De fapt, intimitatea este la fel de necesară şi pentru fizică şi pentru sex. Dar chiar este necesară?
La cină, în cantina institutului, se servea întotdeauna şi un desert. Lui Shevek îi plăcea foarte mult şi când mai rămâneau surplusuri, le lua. Iar conştiinţa lui, conştiinţa aceea organic-sodală, a făcut indigestie. Oare nu toată lumea, în toate cantinele, de la Abbenay la Uttermost, primea la fel, în părţi egale? Întotdeauna i se spusese acest lucru şi niciodată nu văzuse altceva. Desigur, existau variaţii locale, specialităţi regionale, lipsuri, încropeli, ca în cazul Project Camps, bucătari buni, bucătari mai proşti, de fapt, o infinită varietate în interiorul unui cadru imuabil. Dar nici un bucătar nu era atât de talentat încât să pregătească un desert fără elementele necesare. Majoritatea cantinelor serveau desertul o dată sau de două ori pe decadă. Aici, era servit seară de seară. De ce? Erau membrii Institutului Central de Ştiinţe mai buni decât alţi oameni?
Shevek nu-şi punea asemenea întrebări în legătură cu nimeni altcineva. Conştiinţa socială, opinia altora era forţa morală cea mai puternică, aceea care motiva comportamentul majorităţii anarresienilor, dar în cazul său aceasta era ceva mai puţin puternică decât la cei mai mulţi dintre ei. Atât de multe din problemele sale făceau parte dintr-o categorie pe care alţi oameni nu o puteau înţelege încât se obişnuise să şi le rezolve singur, în tăcere. Aşa procedă, şi cu aceste probleme care, în unele privinţe, erau mult mai dificile pentru el decât acelea ale fizicii temporale. Nu ceru părerea nimănui. Încetă să mai ia desertul de la cantină.
Cu toate acestea, nu se mută într-un dormitor comun. Puse în balanţă disconfortul moral şi avantajul practic, constatând că acesta din urmă atârnă mai greu. Lucra mult mai bine în camera particulară. Treaba merita efortul, iar el o făcea bine. Era central funcţională pentru societatea sa. Responsabilitatea justifica privilegiul.
Aşa că a continuat să lucreze.
Pierdu din greutate; mergea uşor pe pământ. Lipsa efortului fizic, lipsa varietăţii ocupaţionale, lipsa contactelor sociale şi sexuale, nici una dintre acestea nu îi păreau a fi carenţe ci libertăţi. El era omul liber: putea face tot ce vroia să facă, atunci când dorea şi câtă vreme poftea. Şi chiar aşa făcea. Muncea jucându-se.
Întocmea notele pentru o serie de ipoteze care aveau să conducă la o teorie coerentă a Simultaneităţii. Dar aceasta începu să-i pară o ţintă minoră. Exista una mult mai importantă, o teorie unificată a Timpului, aşteptând să fie formulată, numai să poată ajunge la ea. Avea senzaţia că se află într-o cameră încuiată în mijlocul unui imens teren deschis. Îl înconjura, doar dacă ar găsi calea de ieşire, drumul cel drept. Intuiţia deveni o obsesie. Toamna şi iarna se dezobişnui tot mai mult să mai doarmă. Două ceasuri pe noapte şi încă două, uneori, în timpul zilei, îi erau suficiente, iar aceste aţipeli nu erau de genul somnului profund pe care întotdeauna îl avusese mai înainte, ci un fel de veghe pe alt plan, cu atâtea vise. Visa intens, iar visele făceau parte din munca sa. Vedea timpul întorcându-se împotriva propriului curs, un râu curgând în sus, către izvor. În mâna sa dreaptă şi în stânga ţinea contemporaneitatea a două momente; când le dădea în lături, vedea, zâmbind, cum momentele se separă, despărţindu-se ca baloanele de săpun. Se ridică şi puse pe hârtie, fără a se trezi cu adevărat, formula matematică, aceea care îl ocolise zile întregi. Văzu spaţiul strângându-se asupra lui ca pereţii unei sfere prăbuşindu-se în interior, mai aproape, tot mai aproape, către un vid central, închizându-se, apropiindu-se, iar el se trezi cu un strigăt de ajutor oprit în gâtlej, luptându-se în tăcere să scape de conştiinţa propriului vid exterior.
Într-o după-amiază rece, către sfârşitul iernii, venind de la bibliotecă spre casă, trecu pe la catedra de fizică pentru a vedea dacă nu se află ceva corespondenţă pentru el în cutie. Nu avea nici un motiv să se aştepte la o scrisoare, deoarece nu scrisese nici una prietenilor săi de la Regionala nord-vestică, dar în ultimele zile nu se simţise prea bine; îşi infirmase câteva dintre cele mai frumoase ipoteze ale sale şi se trezise singur, după o jumătate de an de muncă asiduă, exact în punctul de unde pornise. Modelul fazic era pur şi simplu mult prea vag pentru a fi util. Îl durea în gât. Spera să fie o scrisoare de la vreun cunoscut, sau cel puţin să întâlnească pe cineva în laboratorul de fizică pentru a mai schimba o vorbă. Dar, cu excepţia lui Sabul, nu se mai afla nimeni acolo.
— Priveşte aici, Shevek.
Se uită la cartea pe care bătrânul o ţinea în mână: o carte subţire, îmbrăcată în verde, cu Cercul Vieţii pe copertă. O luă şi privi la pagina de titlu: "O critică a Ipotezei Secvenţei Infinite a lui Atro". Era propriul său eseu, confirmarea şi replica lui Atro şi scrisoarea de răspuns a acestuia. Totul fusese tradus, ori retradus în pravică şi tipărit la imprimeriile CDP din Abbenay. Apăreau numele a doi autori: Sabul, Shevek.
Sabul întinse gâtul peste exemplarul pe care îl ţinea Shevek şi îl privi cu nesaţ. Mormăitul său se auzi gutural şi chicotit.
— L-am terminat pe Atro. Definitiv, afurisitul de profitor! Acum să mai încerce să vorbească despre "imprecizie puerilă"!
Timp de zece ani Sabul nutrise resentimente faţă de Revista de fizică a Universităţii Ieu Eun, care se referise la lucrările sale teoretice drept "mutilate de provincialismul şi imprecizia puerilă cu care dogma odoniană infectează fiecare domeniu al gândirii".
— Vor vedea ei care este acum provincialul! adăugă el, zâmbind.
În aproape un an de când se cunoşteau, Shevek nu îşi amintea să-l fi văzut zâmbind.
Shevek se aşeză la celălalt capăt al încăperii, doborând un maldăr de hârtii de pe o bancă pentru a-şi face loc. Desigur, catedra de fizică era un spaţiu comun, dar Sabul ţinea această a doua cameră, din dos, plină de materialele pe care le folosea, aşa că niciodată nu părea să mai rămână loc şi pentru altcineva. Shevek privi cartea pe care o ţinea în mână, apoi se uită pe fereastră. Se simţea şi chiar arăta destul de bolnav. De asemenea, arăta destul de încordat, dar cu Sabul nu se simţise niciodată timid sau jenat, aşa cum adesea i se întâmpla cu oamenii pe care dorea să-i cunoască.
— N-am ştiut că o traduci, spuse el.
— Am tradus-o, am editat-o. Am şlefuit câteva din punctele mai nefinisate, am completat cu elementele de tranziţie pe care tu le-ai lăsat pe dinafară şi aşa mai departe. Muncă de câteva decade. Ar trebui să fii mândru de asta; în mare măsură ideile tale formează esenţa cărţii finalizate.