— M-a surprins că aţi folosit un cuvânt străin, de fapt, un cuvânt ne-cetian.
— Definiţie prin excludere, replică bătrânul, bine dispus. Acum o sută de ani nu aveam nevoie de acest cuvânt. "Omenire" ajungea. Dar acum vreo şaizeci de ani, situaţia s-a schimbat. Aveam şaptesprezece ani, era o zi frumoasă, însorită, la începutul verii. Îmi amintesc destul de bine. Îmi plimbam calul, iar sora mea mai mare a strigat de la fereastră: "La radio discută cu cineva din Spaţiul Exterior!" Biata mama a crezut că ne-a sunat la toţi ceasul; chestia cu diavolii străini, ştii la ce mă refer. Dar nu erau decât hainienii, măcăind despre pace şi frăţie. Ei bine, în zilele noastre lumea este puţin suprainclusivă. Ce de-
fineşte mai bine frăţia decât nonfrăţia? Definiţie prin excludere, dragule! Tu şi cu mine suntem rude. Acum câteva secole ai tăi păşteau caprele pe munţi în vreme ce ai mei oprimau iobagii în Sie, dar suntem toţi membri ai aceleiaşi familii. Pentru a şti acest lucru nu trebuie decât să întâlneşti, ori să auzi de… un străin. O fiinţă dintr-un alt sistem solar. Un aşa-zis om, care nu are nimic în comun cu noi decât dispunerea practică a două braţe, două picioare şi un cap cu un anumit gen de creier înăuntru!
— Dar n-au demonstrat hainienii că noi suntem…
— … toţi de origine străină, urmaşii coloniştilor interstelari hainieni acum o jumătate de milion de ani, ori poate un milion, ori două, ori trei. Da, ştiu. Demonstrat! Pe Numărul Primar, Shevek, parcă ai fi un seminarist în anul întâi! Cum poţi vorbi serios despre dovadă istorică la un asemenea interval de timp? Hainienii aceştia aruncă în sus cu mileniile de parcă ar fi mingi de handbal, dar nu sunt decât nişte jonglerii. Într-adevăr, dovadă! Religia strămoşilor mei mă informează, cu aceeaşi autoritate, că sunt un descendent al lui Pinra Od. pe care Dumnezeu l-a exilat din Grădină deoarece n-a avut tăria să-şi numere degetele de la mâini şi de la picioare, să le adune cu douăzeci şi să lase timpul să-şi facă de cap în univers. Dacă sunt pus în situaţia de a alege, prefer povestea aceasta celei spuse de străini!
Shevek râse; umorul lui Atro întotdeauna îi făcea plăcere. Doar că bătrânul vorbea serios. Îl bătu cu palma pe braţ, încruntând sprâncenele şi plescăind din buze, aşa cum făcea întotdeauna când era impresionat, şi spuse:
— Sper că şi tu simţi la fel, dragul meu. Sper din toată inima. Sunt convins că există o mulţime de aspecte admirabile în societatea ta, dar nu te învaţă să faci discriminări — ceea ce, la urma urmei, este lucrul cel mai bun pe care îl înveţi de la civilizaţie. Nu vreau ca străinii aceia afurisiţi să pună mâna pe tine prin intermediul noţiunilor tale despre frăţie, reciprocitate şi toate celelalte. Te vor împroşca cu râuri întregi de "umanitate comună" şi "ligi ale tuturor lumilor" şi aşa mai departe şi nu mi-ar place să te văd înghiţindu-le. Legea existenţei este lupta, competiţia, eliminarea celui mai slab, un război neîndurător pentru supravieţuire. Şi vreau să-i văd supravieţuind pe cei mai buni. Genul de umanitate pe care îl cunosc eu. Cetienii. Tu şi cu mine: Urras şi Anarres. Suntem înaintea lor acum, înaintea tuturor acelor hainieni şi temeni şi cum îşi mai zic şi trebuie să rămânem inaintea lor. Ne-au adus deplasarea interstelară, dar noi facem acum nave interstelare mult mai bune decât ei. Când vei ajunge să dai publicităţii Teoria ta, sper sincer că te vei gândi la datoria ta faţă de propriul tău popor, faţă de ai tăi. La ceea ce înseamnă loialitate şi cui este datorată.
Lacrimile greu de stăpânit ale vârstei înaintate apăruseră în ochii pe jumătate orbi ai lui Atro. Shevek puse mâna pe braţul bătrânului, ca pentru a-l linişti, dar nu-i răspunse.
— Până la urmă o vor obţine, desigur. Şi chiar se cuvine s-o obţină. Adevărul ştiinţific va ieşi la iveală, nu poţi ascunde soarele sub o piatră. Dar înainte de a o obţine, vreau să plătească pentru ea! Vreau să ne ocupăm locul meritat. Vreau respect şi asta poţi câştiga tu pentru noi. Tranzilienţa — dacă stăpânim tranzilienţa, deplasările lor interstelare nu vor face nici cât o ceapă degerată. Nu vreau bani, ştii prea bine. Vreau să fie recunoscută superioritatea ştiinţei cetiene, superioritatea inteligenţei cetiene. Dacă trebuie neapărat să existe o civilizaţie interstelară, atunci, pentru Dumnezeu, nu vreau ca semenii mei să fie membrii inferiori ai acesteia! Trebuie să ne facem intrarea ca oameni nobili, purtând în mâini un dar grozav — iată cum trebuie să se întâmple! În sfârşit, uneori mă aprind când vine vorba de asta. Apropo, în ce stadiu te mai afli cu cartea?
— În ultima vreme am lucrat la Ipoteza gravitaţională a lui Skask. Am senzaţia că greşeşte atunci când foloseşte numai ecuaţii diferenţiale parţiale.
— Dar ultima ta lucrare a fost despre gravitaţie. Când ai de gând să abordezi problema principală?
— Ştii că pentru noi, odonienii, mijloacele înseamnă scopul, răspunse Shevek nonşalant. În afară de aceasta, nu pot prezenta prea bine o teorie a timpului care omite gravitaţia, nu?
— Vrei să spui că ne-o oferi în bucăţele şi fărâme? întrebă Atro bănuitor. Asta nu mi-a trecut prin minte. Aş face mai bine să mă mai uit o dată la ultima ta lucrare. Unele părţi nu au însemnat mare lucru pentru mine. Ochii îmi obosesc foarte uşor în ultima vreme. Cred că nenorocitul acela de proiector-amplificator pe care sunt nevoit să-l folosesc la citit nu mai funcţionează cum trebuie. Parcă nu mai proiectează cuvintele atât de clar.
Shevek îl privi pe bătrân cu mustrări de conştiinţă şi afecţiune, dar nu-i spuse nimic mai mult despre stadiul în care se afla teoria sa.
Lui Shevek i se trimiteau zilnic invitaţii la recepţii, inaugurări, deschideri şi aşa mai departe. Le onora pe unele, deoarece venise pe Urras cu o misiune şi trebuia să încerce să o ducă la îndeplinire: trebuie să impună ideea de frăţie, trebuie să reprezinte, prin propria sa persoană, solidaritatea celor Două Lumi. Lua cuvântul, iar oamenii îl ascultau şi spuneau: "Cât de adevărat!"
Îşi punea întrebarea de ce guvernul nu-l împiedică să vorbească. Chifoilisk trebuie să fi exagerat, pentru atingerea propriilor sale scopuri, amploarea controlului şi cenzurii pe care o puteau exercita. Ceea ce spunea el, Shevek, era anarhism pur, iar ei nu-l împiedicau. Dar chiar aveau nevoie să-l oprească? I se părea că de fiecare dată se adresează aceloraşi oameni: bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, manieraţi, zâmbitori. Erau, oare, aceştia singura categorie de oameni de pe Urras? "Durerea este aceea care îi uneşte pe oameni", spunea Shevek, în picioare, în faţa lor, iar ei dădeau din cap şi rosteau "Cât de adevărat!"
Treptat, ajunse să-i urască şi, dându-şi seama de aceasta, începu pe neaşteptate să nu le mai accepte invitaţiile.
Dar, făcând aşa ceva, însemna să-şi accepte eşecul şi să-şi sporească propria izolare. Nu făcea ceea ce venise aici să facă. Nu pentru că ei îl izolau — îşi spunea — ci pentru că, aşa cum se întâmpla de obicei — el se izolase complet de ei. Era singur, sufocant de singur, în mijlocul tuturor oamenilor pe care îi întâlnea zilnic. Problema consta în aceea că nu era în contact. Avea senzaţia că pe parcursul tuturor acelor luni nu fusese în contact cu nimic şi cu nimeni de pe Urras.
Într-o seară, la masă, în cantina profesorilor plini, afirmă:
— Ştiţi, nu ştiu cum trăiţi voi, aici. Văd casele particulare din exterior. Dar din interior nu cunosc decât viaţa voastră care de fapt nu este particulară — sălile de întruniri, cantinele, laboratoarele…
A doua zi Oiie, destul de crispat, îl întrebă pe Shevek dacă nu i-ar plăcea să servească cina şi chiar să rămână peste noapte, la următorul week-end, acasă la Oiie.
Era în Amoeno, un sat situat la câteva mile de Ieu Eun şi după standardele urrasiene era o casă modestă, de condiţie mijlocie, poate mai veche decât multe altele. Fusese construită cu vreo trei sute de ani înainte, din piatră, cu pereţii acoperiţi de lambriuri de lemn. La cadrele ferestrelor şi la uşi era folosit caracteristicul arc dublu iotic. O relativă absenţă a mobilierului îi făcu imediat plăcere lui Shevek; camerele păreau austere, spaţioase, cu suprafeţele lor mari de pardoseală bine lustruită. Niciodată nu se simţise în largul lui în mijlocul decoraţiilor şi facilităţilor extravagante ale clădirilor publice în care aveau loc recepţiile, inaugurările şi aşa mai departe. Urrasienii aveau gust, dar adesea părea că se află în conflict cu impulsul către ostentaţie — către cheltuielile evidente. Originea naturală, estetică a dorinţei de a poseda lucruri era ascunsă şi pervertită de constrângerile economice şi competitive care, la rândul lor, se răsfrângeau asupra calităţii lucrurilor. Tot ceea ce realizau era un fel de bogăţie mecanică. Aici, în schimb, exista graţie, obţinută prin abţinere.