Oiie îl invitase la masa de seară de mai multe ori de la prima sa vizită, întotdeauna destul de crispat, de parcă avea de îndeplinit o sarcină de ospitalitate, ori poate un ordin guvernamental. Cu toate acestea, în propria sa casă, deşi niciodată complet descoperit în privinţa lui Shevek, era cu adevărat prietenos. Până la a doua vizită cei doi fii ai săi hotărâseră că Shevek e un vechi prieten, iar încrederea lor în reacţia lui Shevek l-a surprins în mod evident pe tatăl lor. Îi producea o stare de nelinişte cu care nu era întru totul de acord, dar nici nu putea spune că e complet nejustificată. Shevek se purta cu ei ca un vechi prieten ca un frate mai mare. Îl admirau, iar copilul cel mic, Ini, ajunsese să ţină la el deosebit de mult. Shevek era amabil, serios, onest şi spunea poveşti foarte interesante despre Lună. Dar era ceva mai mult decât asta. Pentru copil el reprezenta ceva ce Ini nu putea descrie. Chiar şi mai târziu, în viaţă, care avea să fie într-un mod profund şi obscur influenţată de această fascinaţie din copilărie, nu a găsit cuvinte pentru a o descrie, numai cuvinte care conţineau un ecou al acesteia: cuvântul voiajor şi cuvântul exil.
În săptămâna aceea a căzut singura ninsoare serioasă a iernii. Shevek nu mai văzuse o zăpadă mai mare de doi-trei centimetri. Extravaganţa, simpla cantitate a ninsorii îi dădeau o stare de bună dispoziţie. Se delecta cu excesul acesteia. Era prea albă, prea rece, prea tăcută şi indiferentă pentru a putea fi numită excrementală de cel mai sincer dintre odonieni; a o privi ca pe altceva decât ca pe o inocentă măreţie ar dovedi micimea sufletului. Deîndată ce s-a limpezit cerul, Shevek se scufundă în zăpadă împreună cu băieţii care o apreciau la fel ca şi el. Alergau de jur împrejur în marea grădină din spatele casei lui Oiie, aruncau cu bulgări de zăpadă, construiau tuneluri, castele şi fortăreţe de zăpadă.
Sewa Oiie stătea la fereastră împreună cu cumnata ei, Vea, privind joaca copiilor, a bărbatului şi a micuţei vidre. Vidra îşi făcuse pârtie pe unul din zidurile castelului de zăpadă şi cobora ca pe tobogan, pe burtă, luând-o mereu de la capăt. Obrajii băieţilor ardeau ca focul. Bărbatul, cu părul lung, sârmos, de culoarea cenuşii, strâns la spate cu o sfoară şi urechile roşii de ger, executa cu multă energie operaţiuni de străpungere a troienelor.
— Nu aici! Sapă acolo! Unde e lopata? Mi-a intrat gheaţă în buzunar! se auzeau fără încetare vocile ascuţite ale băieţilor.
— Iată-l şi pe străinul nostru, spuse Sewa, zâmbind.
— Cel mai mare fizician în viaţă, spuse şi cumnata. Ce amuzant!
Când intră, pufăind şi scuturându-se de zăpadă şi emanând vigoarea proaspătă, rece şi bunăstarea pe care nu o au decât oamenii care au petrecut o vreme afară, în zăpadă, Sewa îl prezentă cumnatei sale. Shevek întinse mâna lui mare, solidă şi rece, privind-o pe Vea cu ochi prietenoşi.
— Eşti chiar sora lui Demaere? întrebă el. Da, semeni cu el, conchise el, iar observaţia care, venită din partea oricui, ar fi surprins-o pe Vea ca insipidă, îi făcu o plăcere imensă.
"E bărbat, continuă ea să-şi spună toată după-amiaza. Un adevărat bărbat. Ce e atât de deosebit la el?"
O chema Vea Doem Oiie, în modul ioti; soţul ei, Doem, era şeful unui mare combinat industrial şi călătorea foarte mult, petrecând o jumătate din fiecare an în străinătate în calitate de reprezentant de afaceri al guvernului. Toate acestea i-au fost explicate lui Shevek, în timp ce el o cerceta din priviri. În cazul ei, delicateţea lui Demaere Oiie, tenul palid şi ochii negri, ovali ai acestuia fuseseră transmise în frumuseţe. Sânii ei, umerii şi braţele erau rotunde, moi şi foarte albe. La cină, Shevek se aşeză alături de ea. Nu-şi putea lua ochii de la sânii ei dezgoliţi, împinşi în sus de corsetul apretat. Ideea de a merge astfel, pe jumătate dezbrăcată, în vremea aceea geroasă era extravagantă, la fel de extravagantă ca şi zăpada, iar sânii mici erau de un alb la fel de inocent ca şi zăpada. Linia curbă a gâtului ei se continua firesc în curbura capului mândru, ras complet, delicat. "E destul de atrăgătoare", îşi spunea Shevek. "E aidoma paturilor de pe aici: moale. Totuşi, cam afectată. De ce pronunţă cuvintele atât de afectat?" Se agăţă de glasul ei cam subţire şi de purtarea ei afectată ca de o plută pe o apă adâncă, fără a-şi da seama, fără a înţelege nici o clipă că se îneacă. Se va întoarce la Nio Esseia cu trenul de după cină, nu venise acolo decât pentru a-şi petrece ziua şi nu o va mai vedea niciodată. Oiie era răcit, Sewa era ocupată cu copiii.
— Shevek, crezi că ai putea să o conduci pe Vea la gară?
— Doamne, Demaere! Nu-l pune pe bietul om să mă păzească! Doar nu-ţi închipui că vor fi lupi, nu? Oare Mingradienii sălbatici se vor strecura în oraş şi mă vor răpi pentru haremurile lor? Voi fi găsită mâine dimineaţă pe treptele şefului de gară cu o lacrimă îngheţată în ochi, ţinând strâns în mâinile mele delicate, rigide, un buchet de flori de câmp ofilite? Chiar că-mi place!
Asupra vorbelor sale rostite grăbit, cu sonorităţi de clopoţel, râsul izbucni ca un val — un val întunecat, puternic şi neted — care spală tot, lăsând nisipul pustiu. Vea nu râdea cu ea însăşi, ci de ea, râsul profund al trupului, ştergând cuvintele.
Shevek îşi puse haina în hol şi o aşteptă la uşă.
Merseră în tăcere o jumătate de bloc. Sub picioarele lor, zăpada scârţâia.
— Eşti mult prea politicos pentru…
— Pentru ce??
— Pentru un anarhist, spuse ea cu glasul ei subţire, voit tărăgănat, aceeaşi intonaţie pe care o foloseau Pae şi Oiie atunci când se aflau la Universitate. Sunt dezamăgită. Mi-am închipuit că vei fi primejdios şi grosolan.
— Chiar aşa sunt.
Vea îl privi dintr-o parte. Purta o eşarfă purpurie, legată peste cap; ochii ei se zăreau negri şi strălucitori în contrast cu culoarea aprinsă şi albul zăpezii din jur.
— Dar, dr. Shevek, iată-vă conducându-mă răbdător până la gară.
— Shevek, o corectă el cu blândeţe. Fără "doctor".
— Acesta este numele tău complet — şi de botez şi de familie? Shevek dădu din cap, zâmbind. Se simţea bine şi plin de vigoare, mulţumit de aerul curat, de căldura hainei bine croite pe care o purta, de drăgălăşenia femeii de lângă el. Nici o grijă, nici un gând apăsător nu îl preocupau în acele clipe.
— E adevărat că vă primiţi numele de la un computer?
— Da.
— Ce groaznic, să fii botezat de o maşină!
— De ce e groaznic?
— E atât de mecanic, de impersonal.
— Dar ce este mai personal decât un nume pe care nu-l mai poartă nici o persoană în viaţă?
— Nimeni altcineva? Eşti singurul Shevek?
— Atâta vreme cât sunt în viaţă. Au mai fost şi alţii, înaintea mea.
— Vrei să spui, rude?
— Nu prea ţinem noi seama de rude. Înţelegi, cu toţii suntem rude. Nu ştiu cine au fost aceia, cu excepţia uneia, în primii ani ai Colonizării. Aceasta a proiectat un fel de rulment utilizat la utilaje grele, care încă se mai numeşte "shevek", explică el, zâmbind din nou, mai larg. Asta însemnă o bună nemurire!
— Dumnezeule mare! spuse Vea, dând din cap. Cum deosebiţi bărbaţii de femei?
— În sfârşit, am descoperit noi metode…, răspunse Shevek şi după un moment se auzi râsul ei moale, greu.
— Da, poate că, într-adevăr eşti grosolan…, spuse ea, ştergându-şi ochii care lăcrimau în aerul rece. Deci, şi-au luat cu toţii nume făcute şi au învăţat o limbă artificială? Totul nou?
— Coloniştii de pe Anarres? Da. Cred că erau oameni romantici.
— Şi voi nu sunteţi?
— Nu. Suntem foarte pragmatici.
— Poţi fi şi una şi alta.
— Da, e adevărat, răspunse Shevek, care nu se aşteptase la nici un fel de subtilitate intelectuală din partea ei.
— Ce este mai romantic decât să vii aici, de unul singur, fără nici un ban în buzunar, pentru a pleda cauza poporului tău?
— Şi să fiu stricat de lux şi bogăţie în tot acest timp.
— Lux? În camerele universităţii? Doamne! Bietul de tine! Nu te-au dus în nici un loc mai ca lumea?