— În multe locuri, dar peste tot e la fel. Aş vrea să pot cunoaşte mai bine Nio Esseia. N-am văzut decât suprafaţa oraşului, ambalajul pachetului.
Folosise expresia deoarece fusese fascinat de obiceiul urrasienilor de a ambala totul în hârtie curată, ornamentată, ori în plastic, sau carton, sau folie. Lenjeria, cărţile, legumele, hainele, medicamentele, totul era înfăşurat în nenumărate straturi de ambalaj. Până şi pachetele de hârtie erau învelite în mai multe straturi de hârtie. Nimic nu trebuia să atingă nimic altceva. Începuse a crede că până şi el fusese ambalat cu multă grijă.
— Ştiu. Te-au făcut să mergi la Muzeul de Istorie, să faci un tur al Monumentului Dobunnae si să asculţi un discurs în Senat, spuse Vea iar Shevek râse, deoarece acela fusese exact traseul uneia din zile, vara trecută. Ştiu! Sunt atât de stupizi cu străinii. Am eu grijă ca să vezi adevăratul Nio!
— Mi-ar plăcea.
— Cunosc tot felul de oameni minunaţi. Colecţionez oameni. Iată-te prins în capcană între toţi aceşti profesori şi politicieni îmbâcsiţi…
Vea continua să pălăvrăgească. Lui Shevek îi făcea plăcere vorbirea ei fără rost, ca şi soarele şi zăpada. Ajunseră la mica gară Amoeno. Vea avea deja biletul de înapoiere. Trenul trebuia să sosească dintr-o clipă într-alta.
— Nu aştepta. O să îngheţi.
Shevek nu răspunse. Rămase pe loc nemişcat, uriaş în haina lui îmblănită, privind-o cu bunăvoinţă. Ea privi spre bordura proprie-i haine şi scutură un fulg de zăpadă de pe broderie.
— Ai o soţie, Shevek?
— Nu.
— Nici un fel de familie?
— Ba da, o parteneră, copiii noştri. Scuză-mă, mă gândeam la altceva. Ştii, când spun "soţie", eu mă gândesc la ceva care nu există decât pe Urras.
— Ce înseamnă "partener"? întrebă ea, privindu-l cu răutate drept în ochi.
— Cred că tu ai spune soţ, sau soţie.
— De ce nu a venit şi ea cu tine?
— Nu a vrut, iar copilul cel mai mic are doar un an… ba nu, doi, deja. Apoi…, începu el şi se opri, nehotărât.
— De ce nu a vrut să vină?
— Păi, treaba ei e acolo, nu aici. Dacă aş fi ştiut cât de mult i-ar fi plăcut unele din lucrurile de aici, aş fi rugat-o să vină. Dar n-am făcut-o. Ştii, mai este şi problema siguranţei.
— Siguranţă aici?
— Şi atunci când mă voi întoarce acasă, spuse el până la urmă, după o nouă ezitare.
— Ce ţi se va întâmpla? întrebă Vea, cu ochii rotunjiţi, pe când trenul cobora dealul din afara oraşului.
— A, probabil că nimic. Dar sunt unii care mă consideră trădător. Înţelegi, pentru că încerc să mă împrietenesc cu cei de pe Urras, Ar putea face probleme la întoarcerea mea acasă.Nu vreau aşa ceva pentru ea şi pentru copii. Am mai avut parte de asta înainte de plecare. Ajunge.
— Vrei să spui că vei fi cu adevărat în pericol? întrebă Vea, iar el se aplecă spre ea pentru a o auzi, deoarece trenul tocmai intra în gară cu zăngănit de roţi şi vagoane.
— Nu ştiu, răspunse el zâmbind. Ştii că trenurile noastre seamănă foarte mult cu acesta? Un proiect bun nu trebuie neapărat să fie modificat.
Shevek o însoţi într-un vagon de clasa întâi. Deoarece ea nu deschidea uşa, i-o deschise el. Shevek băgă capul înăuntru, în urma ei, cercetând compartimentul.
— Totuşi, înăuntru nu mai sunt la fel. Acesta este tot rezervat? Pentru tine?
— Da, detest clasa a doua. Bărbaţii aceia care mestecă gumă şi scuipă pe podea! Oamenii mestecă gumă pe Anarres? Nu, cu siguranţă că nu. O, sunt atâtea lucruri pe care aş vrea să le ştiu despre tine şi ţara ta!
— Îmi place să vorbesc despre asta, dar nimeni nu mi-o cere.
— Atunci, hai să ne mai întâlnim şi să discutăm! Data viitoare când mai ajungi la Nio, vrei să mă suni? Promite.
— Promit! spuse el, politicos.
— Bine! Ştiu că nu îţi încalci promisiunile. În afară de asta nu mai ştiu nimic despre tine. Asta se vede. La revedere, Shevek.
Pe când el ţinea uşa,Vea îşi puse, pentru o clipă,mâna înmănuşată peste a lui. Locomotiva scoase un şuierat pe două note. Shevek închise uşa şi privi cum pleacă trenul, chipul ei o fulgerare de alb şi purpuriu la fereastră.
Se întoarse la Oiie plin de voie bună şi până la căderea întunericului se bătu cu bulgări de zăpadă cu Ini.
REVOLUŢIE ÎN BENBILI! DICTATORUL FUGE! LIDERII REBELI PUN STĂPÂNIRE PE CAPITALĂ! SESIUNE DE URGENŢĂ A CGM! POSIBILITATE CA A-Io SĂ POATĂ INTERVENI.
Ziarul de scandal era tipărit cu cele mai mari caractere. Ortografia şi gramatica erau lăsate la o parte. Parcă îl auzeai pe Efor vorbind: "Până aseară rebelii ţin sub control tot Meskti de vest şi se opun serios armatei…" Era modul verbal al aşa-zişilor nioti, trecutul şi viitorul înghesuite într-un singur timp prezent, plin de sensuri, instabil.
Shevek citi ziarele şi căută o descriere a starului Benbili în Enciclopedia CGM. Ca formă de stat, Benbili era o democraţie parlamentară, de fapt o dictatură militară, condusă de generali. Era o ţară mare, în emisfera vestică, cu munţi şi savane aride, subpopulată. "Ar fi trebuit să mă duc în Benbili" îşi spuse Shevek, pe care imaginea îl atrăgea; îşi imagina câmpuri decolorate, vântul suflând. Ştirea îl tulburase într-un mod ciudat. Asculta buletinele de la radio, pe care foarte rar îl deschisese de când ajunsese la concluzia că funcţia sa de bază este de a face reclamă lucrurilor de vânzare. Rapoartele de la radio, precum şi acelea conţinute în programele televiziunii oficiale din localurile publice erau scurte şi seci, în contrast straniu cu ziarele populare care strigau "Revoluţie!" pe fiecare pagină.
Generalul Havevert, Preşedintele ţării, fugise fără probleme în celebrul său avion blindat, dar câţiva generali mai puţin importanţi au fost prinşi şi castraţi, pedeapsă pe care benbilezii o preferau execuţiei. Armata în retragere pârjolea, în drumul său, ogoarele şi oraşele propriului popor. Partizanii hărţuiau armata. Revoluţionarii din Meskti, capitala, au deschis închisorile oferind amnistie tuturor condamnaţilor. Citind toate acestea, lui Shevek îi sălta inima. Există speranţă, încă mai există speranţă… Urmărea ştirile despre îndepărtata revoluţie cu o sporită intensitate. În cea de a patra zi, urmărind o transmisie televizată a unei dezbateri în cadrul Consiliului Guvernelor Mondiale (CGM), îl văzu pe ambasadorul ioti la CGM anunţând că A-Io, ridicându-se în sprijinul guvernului democratic din Benbili, trimite întăriri armate Preşedintelui-General Havevert.
Revoluţionarii benbilezi erau aproape neînarmaţi. Trupele ioti vor veni cu tunuri, maşini blindate, avioane, bombe. Shevek citi în ziar descrierea echipamentului lor şi i se făcu rău de la stomac. Se simţea rău şi era furios şi nu era nimeni cu care să poată vorbi. Pae era în afara oricărei discuţii. Atro era un militarist înfocat. Oiie era un om etic, dar incertitudinile personale, îngrijorările sale ca posesor de proprietate îl determinau să se agaţe de noţiuni rigide de lege şi ordine. Putea depăşi afecţiunea personală pe care i-o purta lui Shevek numai pentru că refuza să admită că Shevek e un anarhist. Societatea odoniană se autointitula anarhistă, susţinea el, dar de fapt nu sunt decât nişte amărâţi de populişti primitivi a căror ordine socială funcţionează fără un guvern aparent deoarece sunt atât de puţini şi pentru că nu au nici un fel de stat învecinat. Dacă proprietatea lor ar fi ameninţată de un rival agresiv, ori s-ar trezi la realitate, ori ar fi şterşi de pe suprafaţa pământului. În clipa aceasta rebelii din Benbili se trezesc la realitate; singuri ajung la concluzia că libertatea nu este bună dacă nu ai tunuri cu care să o aperi. Îi explica toate acestea lui Shevek într-o discuţie referitoare la subiectul în cauză. Nu are nici o importanţă cine guvernează, ori îşi închipuie că guvernează Benbili; politica realităţii se referă la lupta pentru putere dintre A-Io şi Thu.
— Politica realităţii, repetă Shevek, privindu-l pe Oiie. Ciudată expresie atunci când este folosită de un fizician!
— În nici un caz. Şi unul şi altul sunt preocupaţi de lucruri aşa cum sunt ele, de forţe reale, de legile de bază ale lumii.
— Tu aşezi mizerabilele tale "legi" pentru protecţia bogăţiei, "forţele" tunurilor şi bombelor în aceeaşi propoziţie cu legea entropiei şi legea gravitaţiei? Aveam o părere mai bună despre inteligenţa ta, Demaere!