Oiie se făcuse mic sub impactul acelui trăsnet de dispreţ. Nu mai spuse nimic şi nici Shevek nu mai spuse nimic, dar Oiie nu avea să-l uite niciodată. I-a rămas în minte de atunci drept cel mai ruşinos moment din viaţa lui. Pentru că, dacă Shevek- utopicul naiv şi plin de iluzii — îl redusese la tăcere cu atâta uşurinţă, asta era ruşinos. Dar dacă Shevek — fizicianul şi omul pe care nu putea să nu-l aprecieze şi să-l admire, atât de mult încât îşi dorea să-i câştige respectul, ca şi cum ar fi un gen de respect mult mai fin decât se găsea în mod obişnuit în altă parte- deci, dacă acest Shevek îl dispreţuia, atunci ruşinea era de-a dreptul intolerabilă, iar el trebuie să o ascundă, să o închidă pentru tot restul vieţii lui în cămara cea mai întunecoasă a sufletului său.
Subiectul revoluţiei din Benbili ridicase câteva probleme şi pentru Shevek, mai ales problema propriei sale tăceri. Îi venea greu să nu se încreadă în oamenii cu care avea de-a face. Fusese crescut într-o cultură care se baza deliberat şi constant pe solidaritate umană şi ajutor reciproc. Aşa cum era el, înstrăinat în unele privinţe de acea cultură şi străin în raport cu aceasta, obiceiul de o viaţă continua să existe: pornea de la premisa că oamenii vor fi îndatoritori. Avea încredere în ei.
Dar atenţionările lui Chifoilisk, pe care încercase sa le uite, îi reveneau în minte. Propriile-i percepţii şi instincte nu făceau decât să le întărească. Îi plăcea sau nu, trebuia să înveţe neîncrederea. Trebuie să rămână tăcut, să-şi păstreze proprietatea numai pentru sine, să-şi menţină puterea de negociere.
În aceste zile, Shevek vorbea puţin şi scria şi mai puţin. Biroul său era o morenă de hârtii lipsite de importanţă; puţinele note de lucru le purta tot timpul asupra sa, într-unul din numeroasele sale buzunare urrasiene. Niciodată nu-şi părăsea computerul de pe birou fără a-i şterge complet memoria.
Ştia că este foarte aproape de realizarea Teoriei Temporale Generale, de care ioţienii aveau atâta nevoie pentru zborurile spaţiale şi prestigiul lor. Mai ştia că încă nu o realizase şi că poate nu o va face niciodată. Niciodată nu recunoscuse vreunul din aceste fapte în faţa nimănui.
Înainte de a părăsi Anarres crezuse că teoria îi este la îndemână. Avea ecuaţiile. Sabul ştia că le are şi îi oferise reconcilierea, recunoaşterea, pentru şansa de a le tipări şi a participa la glorie. Îl refuzase pe Sabul, dar nu fusese un mare gest moral. În definitiv, gestul moral ar fi fost să le predea propriei tipografii, la Sindicatul de Iniţiativă, dar nici asta nu făcuse. Nu era tocmai sigur dacă e gata să publice. Mai rămânea ceva care nu era tocmai gata, ceva care necesita puţină finisare. Întrucât lucrase zece ani la teorie, nu moare nimeni dacă mai zăboveşte puţin, pentru a o finisa până la perfecţiune.
Dar acel nesemnificativ ceva, nu tocmai în regulă, continua să arate tot mai rău. O mică scăpare în raţionament. Apoi o mare scăpare. O fisură chiar în fundaţie… În seara anterioară plecării de pe Anarres arsese toate lucrările pe care le avea privitoare la Teoria Generală. Venise pe Urras fără nimic. În termenii lor, timp de o jumătate de an, îi indusese în eroare. Ori se înşelase pe el însuşi? Era destul de posibil ca o teorie generală a temporalităţii să fie doar o ţintă iluzorie. Poate că, deşi Secvenţa şi Simultaneitatea ar putea, într-o bună zi, să fie unificate într-o teorie generală, nu el este omul cel mai potrivit care s-o facă. Încercase timp de zece ani şi nu izbutise. Matematicienii şi fizicienii, atleţi ai, intelectului, îşi fac treaba în tinereţe. Era mai mult decât posibil — probabil chiar — că e consumat, terminat. Era pe deplin conştient că mai trăise asemenea stări depresive şi senzaţii de eşec exact înaintea momentelor sale de cea mai inaltă creativitate. Se văzu încercând să se încurajeze cu aceasta şi se înfurie pe propria-i naivitate. Stupid lucru pentru un cronosofist, să interpreteze ordinea temporală ca pe o ordine cauzală. E deja senil? Pur şi simplu ar fi mai bine să înceapă lucrul la sarcina măruntă, dar practică, de a finisa conceptul de interval. Ar putea folosi cuiva. Dar până şi în acest domeniu, chiar şi atunci când discuta cu alţi fizicieni, simţea că nu spune totul, că mai păstrează ceva. Iar ei îşi dădeau seama de aceasta. Îi făcea rău că nu spune totul, că nu vorbeşte, că nu discută despre revoluţie, despre fizică, despre nimic.
Shevek traversă campusul, îndreptându-se spre o prelegere. Păsările cântau în copacii de curând înfrunziţi. Toată iarna nu le auzise, dar acum îşi dădeau toată silinţa, revărsând melodiile acelea minunate. Ti-ti-tii, cântau ele, ti-ri-ti-tii, Ăsta-i pomul meu, ti-tii, teritoriul meu, ti-tii, e al meu, ti-ri-ti-tii.
Shevek rămase nemişcat între copaci, ascultându-le. Apoi părăsi poteca, traversă campusul într-o direcţie cu totul diferită, către gară, unde prinse un tren matinal spre Nio Esseia. Trebuie să existe pe undeva o uşă deschisă pe planeta asta nenorocită! în tren se gândi să încerce să fugă din A-Io, poate să ajungă în Benbili, dar nu luă gândul în serios. Ar trebui să călătorească pe o navă, sau cu un avion, i s-ar lua urma şi ar fi împiedicat să plece. Singurul loc unde ar putea să dispară din faţa gazdelor sale binevoitoare şi protective e chiar în marea lor metropolă, sub nasurile lor.
Dar asta nu înseamnă o evadare. Chiar dacă fuge din ţară, va rămâne tot închis, închis pe Urras. Ori asta nu se cheamă evadare, indiferent cum i-ar zice arhaiştii, cu mistica lor pentru frontierele naţionale. Deodată, se simţi voios, cum nu i se mai întâmplase de multe zile, la gândul că gazdele lui binevoitoare şi protective şi-ar putea închipui, fie şi pentru un moment, că a evadat.
Era prima zi de primăvară cu adevărat caldă. Ogoarele erau verzi, mustind de apă. Pe păşuni fiecare animal domestic era însoţit de puii săi. Puii oilor erau deosebit de încântători, ţopăind ca nişte mingi albe elastice, cozile învârtindu-se necontenit. Într-o despărţitură specială, masculii reproducători ai turmei — berbecul, taurul, sau armăsarul — vânjoşi, stăteau potenţi ca norii de furtună, încărcaţi cu generaţiile viitoare. Pescăruşi pluteau în zbor deasupra iazurilor pline ochi, alb pe albastru, iar nori albi dădeau strălucire cerului de un albastru deschis. Ramurile pomilor din livezi erau presărate cu roşu şi câteva flori erau deschise, albe şi roz. Privind pe fereastra trenului, Shevek ajunse la concluzia că starea lui de nelinişte şi revoltă e gata să înfrunte până şi frumuseţea acelei zile. Era o frumuseţe nedreaptă. Ce făcuseră urrasienii pentru a o merita? De ce lor le-a fost dată cu atâta largheţe, cu atâta mărinimie şi atât de puţin, infinit de puţin, poporului său?
Gândesc la fel ca un urrasian, îşi spunea. Ca un nenorocit de proprietarian. Ca şi cum a merita înseamnă ceva. Ca şi cum poţi câştiga frumuseţea, sau chiar viaţa! Încercă să nu se mai gândească la nimic, să se lase purtat înainte, privind lumina soarelui de pe cerul blând şi mieii ţopăind pe ogoarele primăverii.
Nio Esseia, oraş de cinci milioane de suflete, îşi înălţa turnurile delicate, sclipitoare, dincolo de mlaştinile verzi ale Estuarului, de parcă era construit din ceaţă şi lumină. Când trenul pătrunse, legănându-se uşor, pe un lung viaduct, oraşul apăru mai înalt, mai strălucitor, mai solid până când, deodată, înghiţi trenul în întunericul urlător al intrării subterane, douăzeci de linii la un loc, pentru a-l elibera împreună cu pasagerii în spaţiile enorme, luminoase ale Gării Centrale, sub domul central de ivoriu şi azur, considerat a fi cel mai mare dom înălţat vreodată, în orice lume, de mâna omului.
Shevek străbătu pogoane întregi de marmură lustruită, ajungând, în cele din urmă la şirul de uşi prin care mulţimi de oameni intrau şi ieşeau necontenit, toţi preocupaţi, toţi separaţi. Lui Shevek toţi îi păreau îngrijoraţi. Văzuse adesea acea anxietate pe chipurile urrasienilor şi se întreba de unde provine. Să fie oare pentru că, indiferent de câţi bani au, trebuie mereu să-şi bată capul pentru a câştiga şi mai mult, ca să nu moară săraci? Să fie pentru că, oricât de puţin ar avea, există întotdeauna cineva care are şi mai puţin? Indiferent care ar fi fost cauza, aceasta conferea tuturor feţelor o anumită asemănare iar Shevek se simţea deosebit de singur printre ei. Când fugise de îndrumătorii şi gardienii săi nu se gândise cum va fi atunci când se va găsi de unul singur într-o societate în care oamenii nu se încred unul într-altul, unde presupunerea morală de bază nu este sprijinul reciproc ci agresiunea reciprocă. Se simţea puţin înspăimântat. Îşi închipuise, vag, cum va colinda prin oraş, antrenându-se în conversaţii cu oamenii, membri ai clasei neavute, dacă mai exista încă aşa ceva, sau ai claselor muncitoare, cum îi numeau ei. Doar că toţi aceştia treceau grăbiţi pe lângă el, cu treabă, nedispuşi la conversaţii inutile, fără a irosi nici o clipă din timpul lor preţios. Graba lor avu darul să-l molipsească. Trebuie neapărat să meargă undeva, îşi spuse el, ieşind din nou la lumină, în splendoarea aglomerată a străzii Moie. Unde? Biblioteca Naţională? Grădina Zoologică? Dar nu avea chef de plimbare.