— Vreau să mai mergem, spuse el, ridicându-se.
Vea îi întinse mâna, pentru ca el să o poată prinde şi să o ajute să se ridice. Gestul era indolent şi încurajator, dar ea i se adresă cu o oarecare tandreţe în glas.
— Chiar că eşti ca un frate… Ia-mi mâna. Nici o grijă, îţi voi da drumul!
Străbătură cărările marelui parc. Intrară în palat, păstrat ca muzeu al timpurilor de demult ale regilor, deoarece Vea spunea că îi place să privească bijuteriile de acolo. Portrete de lorzi şi prinţese arogante se uitau la ei de pe pereţii acoperiţi cu brocart şi de pe căminele sculptate. Încăperile erau pline de argint, aur, cristal, lemn de esenţe rare, tapiserii şi bijuterii. Dincolo de cordoanele de catifea stăteau gardienii. Uniformele cu negru şi purpuriu ale acestora se asortau bine cu splendorile de acolo, cu ornamentele de aur, cu cuverturile din ţesătură de pene, doar chipurile nu se potriveau; erau chipuri plictisite, obosite, epuizate de efortul de a sta în picioare toată ziua printre străini, îndeplinind o sarcină inutilă. Shevek şi Vea ajunseră la o vitrină de sticlă în care se afla mantia reginei Teaea, confecţionată din pieile tăbăcite ale rebelilor jupuiţi de vii pe care acea femeie cumplită şi sfidătoare o purtase atunci când trecuse printre oamenii ei loviţi de ciumă pentru a se ruga lui Dumnezeu să pună capăt molimei, cu patru sute de ani în urmă.
— După mine, seamănă grozav cu pielea de capră, spuse Vea, examinând zdreanţă aceea decolorată, uitată de vreme din vitrina de sticlă, după care înălţă privirea către Shevek. Te simţi bine?
— Cred că mi-ar plăcea să ies de aici.
Ajuns afară, în parc, faţa sa îşi mai pierdu din paloare, dar privi înapoi, către zidurile palatului, plin de ură.
— De ce continuaţi să rămâneţi agăţaţi de ruşinea voastră? întrebă el.
— Dar nu e decât istorie. Astfel de lucruri nu s-ar mai putea întâmpla în zilele noastre!
Îl duse la un matineu la teatru, o comedie despre tineri căsătoriţi şi soacrele lor, plină de glume despre împerechere, care niciodată nu pomeneau cuvântul. Shevek se strădui să râdă atunci când râdea şi Vea. După aceea, intrară într-un restaurant din centru, un local de o incredibilă opulenţă. Cina îl costă o sută de unităţi. Shevek mâncă foarte puţin, deoarece mâncase la prânz, dar cedă la îndemnul Veei de a bea două-trei pahare de vin, care se dovedi mai plăcut decât se aşteptase şi nu părea să aibă vreun efect nociv asupra procesului său de gândire. Nu avu bani îndeajuns pentru achitarea notei, dar Vea nu se oferi în nici un fel să contribuie, sugerându-i, pur şi simplu, să scrie un cec, iar Shevek se supuse. Apoi luară o maşină închiriată până la apartamentul Veei; şi acum îl lăsă să achite şoferului. Oare, se întreba el, Vea este o prostituată, una din acele misterioase entităţi? Dar prostituatele, aşa cum scria Odo despre ele, erau femei sărace, iar Vea, cu siguranţă, nu era săracă. Petrecerea "ei", îi spusese, era pregătită de bucătarul "ei", de servitoarea "ei" şi de furnizorul "ei". Mai mult, bărbaţii de la Universitate vorbeau despre prostituate cu dispreţ, ca despre nişte fiinţe împuţite, în timp ce Vea, în ciuda farmecelor ei permanente, dovedea o asemenea sensibilitate la discuţiile pe faţă despre orice subiect sexual încât Shevek îşi controla vorbele la fel cum ar fi făcut-o, acasă, cu un copil ruşinos de zece ani. Una peste alta, nu îşi dădea seama cine este Vea cu adevărat.
Camerele ocupate de Vea erau spaţioase şi luxoase, ferestrele oferind imagini scânteietoare ale luminilor din Nio, mobilate complet în alb; până şi covoarele erau albe. Dar Shevek devenea foarte dur când era vorba de lux şi, mai mult decât atât, era şi extrem de somnoros. Oaspeţii nu erau aşteptaţi să sosească mai devreme de o oră. În timp ce Vea se schimba, Shevek adormi într-un uriaş fotoliu alb din living-room. Îl trezi servitoarea, zăngănind ceva pe masă, la timp pentru a o vedea pe Vea revenind, îmbrăcată de data aceasta în ţinuta oficială de seară a femeilor iotiene, o fustă lungă, plisată, căzând drept de pe şolduri, lăsându-i mijlocul complet dezgolit. Pe buric îi strălucea un mic giuvaer, exact ca în pozele pe care le văzuse cu Tirin şi Bedap cu un sfert de secol în urmă, la Institutul Regional de Ştiinţe din nord-vest, chiar aşa. Pe jumătate trezit şi complet excitat, Shevek o aţinti cu privirea.
Ea îi întoarse privirea, zâmbind puţin şi se aşeză pe un taburet jos, tapiţat, în aşa fel încât să-l privească drept în faţă.
— Acum, zise ea, aranjându-şi fusta albă peste glezne, să-mi spui care este relaţia adevărată dintre bărbaţi şi femei pe Anarres.
Era de-a dreptul incredibil. Servitoarea şi omul furnizorului se aflau amândoi în cameră; ştia că are o parteneră, iar el ştia că şi ea are un partener, iar între ei nu fusese schimbat nici un cuvânt despre împerechere. Totuşi, rochia ei, mişcările, tonul — ce altceva erau decât cea mai directă invitaţie?
— Între un bărbat şi o femeie este exact ceea ce doresc ei să fie între ei, răspunse el, cam dur. Fiecare şi amândoi.
— Atunci este adevărat că, într-adevăr, nu cunoaşteţi nici un fel de moralitate? întrebă ea de parcă ar fi fost şocată, dar, în realitate, încântată.
— Nu ştiu ce vrei să spui. A jigni pe cineva acolo este acelaşi lucru cu a răni pe cineva aici.
— Vrei să spui că vă supuneţi cu toţii aceloraşi reguli perimate?
— Ştii, eu cred că moralitatea este doar o altă superstiţie, ca şi religia. Trebuie aruncată la gunoi.
— Dar societatea mea, continuă el, complet derutat, este o încercare de a o dobândi Să arunci la gunoi preceptele morale, da — regulile, legile, pedepsele — astfel încât oamenii să poată vedea binele şi răul şi să poată alege între ele.
— Aşa că aţi renunţa la "Fă asta!" ori "Nu face asta!", dar, ştii, eu consider că voi, odonienii, nu aţi înţeles esenţa problemei. Aţi dat deoparte preoţii şi judecătorii şi legile privitoare la divorţ şi toate celelalte, dar aţi păstrat adevăratul rău din spatele acestora. Pur şi simplu l-aţi izolat înăuntru, în conştiinţele voastre. Dar este încă acolo. Sunteţi la fel de sclavi cum aţi fost dintotdeauna! Nu sunteţi cu adevărat liberi.
— De unde ştii?
— Am citit eu un articol într-o revistă, despre odonianism. Toată ziua am fost împreună. Nu te cunosc, dar ştiu câteva lucruri despre tine. Ştiu că ai o… o regină Teaea în interiorul tău, chiar înăuntrul capului ăla păros al tău, iar ea îţi porunceşte ce să faci exact cum bătrâna tirană făcea cu robii ei. Ea spune, "Fă asta!" iar tu o faci, şi "Nu face asta!" iar tu n-o faci.
— Acolo este locul ei, replică el, zâmbind. În capul meu.
— Nu. Mai bine ar fi să o ai într-un palat. Atunci te-ai putea revolta împotriva ei. Ai fi făcut-o! Stră-stră-străbunicul tău a făcut-o; cel puţin a fugit pe Lună, pentru a scăpa. Doar că a luat-o cu el pe regina Teaea, iar tu încă o mai ai!
— Poate. Dar ea a învăţat, pe Anarres, că dacă îmi porunceşte să-i fac rău altuia, îmi fac rău mie însumi.
— Aceeaşi veche ipocrizie. Viaţa este o luptă, iar cel mai puternic va câştiga. Tot ceea ce face civilizaţia este să ascundă sângele şi să acopere ura cu vorbe frumoase!
— Civilizaţia voastră, poate. A noastră nu ascunde nimic. Totul este pe faţă. Acolo, regina Teaea îşi poartă propria piele. Noi urmăm o lege, numai una, legea evoluţiei umane.
— Legea evoluţiei este că supravieţuieşte cel mai puternic.
— Da, iar cei mai puternici, în existenţa oricărei specii sociale, sunt aceia care se dovedesc cei mai sociali. În termeni umani, cei mai etici. Înţelegi, pe Anarres nu avem nici pradă, nici duşman. Nu ne avem decât unul pe celălalt. Nu câştigăm nici un fel de putere făcându-ne rău unul altuia. Doar slăbiciune.
— Nu-mi pasă despre a face ori a nu face rău. Nu-mi pasă de alţi oameni şi nici altora nu le pasă. Doar se prefac. Eu nu vreau să mă prefac. Vreau să fiu liberă!
— Dar Vea…, începu el cu blândeţe, pentru că pledoaria pentru libertate îl mişcă foarte mult, dar se auzi soneria de la intrare, iar Vea se ridică, îşi netezi fusta şi înaintă, zâmbitoare, pentru a-şi întâmpina oaspeţii.