În următoarea oră sosiră treizeci-patruzeci de persoane. La început, Shevek se simţi supărat, nemulţumit şi plictisit. Era încă una din acele petreceri la care oaspeţii se plimbau de colo-colo cu paharele în mână, discutând cu glas tare. Dar, până la urmă, deveni mult mai antrenantă. Discuţiile şi argumentele deveniră mai avântate, oamenii se aşezară pentru a sta de vorbă, începea să semene ca o petrecere de acasă. Pateuri mici, delicate şi bucăţele de carne şi peşte făceau ocolul încăperii, paharele erau permanent umplute de un ospătar atent. Shevek acceptă ceva de băut. De luni de zile îi tot văzuse pe urrasieni înghiţind alcool şi nici unul nu păruse a se îmbolnăvi din cauza asta. Băutura avea gust de doctorie, dar cineva îl asigură că e mai mult
apă gazoasă, care îi plăcea. Era însetat, aşa că bău paharul până la fund.
Doi bărbaţi erau hotărâţi să discute fizică cu el. Unul dintre ei era manierat, iar Shevek izbuti să-l evite o vreme, pentru că i se părea greu să discute fizică cu nefizicieni. Celălalt era arogant şi era imposibil să scape de el, dar iritarea, constată Shevek, face conversaţia mult mai uşoară. Omul ştia totul, aparent din cauză că avea o grămadă de bani.
— După cum înţeleg eu, îl informă el pe Shevek, teoria dumneavoastră a simultaneităţii neagă, pur şi simplu, faptul cel mai evident despre timp, faptul că timpul trece.
— Ei bine, în fizică suntem atenţi la ceea ce numim "fapte". Este altfel decât în afaceri, răspunse Shevek, pe un ton foarte blând şi agreabil, dar în blândeţea lui era ceva care o făcu pe Vea, care tăifăsuia cu un alt grup din apropiere, să se întoarcă şi să asculte. În termenii stricţi ai Teoriei Simultaneităţii, succesiunea nu este considerată un fenomen obiectiv din punct de vedere fizic, ci un fenomen subiectiv.
— Nu mai încerca să-l sperii pe Dearri şi spune-ne ce înseamnă asta pe limba copiilor, zise Vea, iar perspicacitatea ei îl făcu pe Shevek să zâmbească.
— Bine, noi credem că timpul "trece", că se scurge pe lângă noi, dar ce-ar fi dacă noi suntem aceia care ne deplasăm înainte, din trecut către viitor, descoperind întotdeauna noul? Ştiţi, într-un fel, ar fi ca atunci când citeşti o carte. Cartea este în întregime acolo, toată, în acelaşi moment, între coperţile ei. Dar dacă vrei să citeşti istorisirea şi să o înţelegi, trebuie să începi cu prima pagină şi să treci mai departe, întotdeauna în ordine. În felul acesta, universul ar fi o carte foarte mare, iar noi am fi cititori foarte mici.
— Dar faptul este, interveni Dearri, că noi simţim universul ca pe o succesiune, o curgere, şi atunci care mai e rostul acestei teorii despre cum, la un nivel mult mai înalt, totul poate fi etern consistent? Poate că e amuzant pentru voi, teoreticienii, dar nu are nici o aplicabilitate practică, nici un fel de relevanţă pentru viaţa reală. Dacă nu cumva înseamnă că putem construi o maşină a timpului! adăugă el cu un fel de jovialitate aspră, falsă.
— Dar noi nu avem revelaţia universului numai succesiv. Nu visaţi niciodată, domnule Dearri? întrebă Shevek, mândru
de el pentru că, măcar o dată, îşi amintise să se adreseze cuiva cu "domnule".
— Şi ce legătură are visul cu toate astea?
— Se pare că numai în conştiinţă avem revelaţia timpului. Un copil mic nu are noţiunea timpului. El nu se poate distanţa de trecut şi nu înţelege relaţia dintre acesta şi prezent, nici nu poate plănui cum prezentul său s-ar putea lega de viitor. Nu ştie că timpul trece; nu înţelege moartea. Mintea inconştientă a adultului se află, încă, în aceeaşi situaţie. În vis nu există timp, succesiunea este tulburată, iar cauza şi efectul sunt toate amestecate. În mit şi legendă nu există timp. La care trecut se referă povestea când începe cu "A fost odată…"? Tot aşa, atunci când misticul face reconectarea raţiunii sale cu inconştientul, el vede totul întrupându-se într-o unică fiinţă şi înţelege eterna reîntoarcere.
— Da, misticii, interveni cu înverşunare bărbatul mai ruşinos. Tebores, în Mileniul al optulea. El a scris: "Mintea inconştientă este coextensivă cu universul."
— Dar noi nu suntem copii, i-o tăie Dearri. Suntem oameni dotaţi cu raţiune. Simultaneitatea dumneavoastră e un fel de regresivism mistic?
Urmă o pauză, în care Shevek se servi cu un pateu de care nu avea nevoie şi îl mânca. Îşi pierduse cumpătul o dată în ziua aceea şi se făcuse de râs. O dată era de ajuns.
— Aţi putea-o interpreta, continuă el, ca un efort de dobândirea unui echilibru. Înţelegeţi, Secvenţa explică minunat percepţia de către noi a timpului linear şi dovada evoluţiei. Include creaţia şi condiţia de muritor. Dar acolo se opreşte. Se ocupă de toate aceste schimbări, dar nu poate explica de ce lucrurile, totuşi, persistă. Vorbeşte numai de săgeata timpului, niciodată de cercul timpului.
— Cercul? întrebă inchizitorul cel politicos, cu o dorinţă atât de evidentă de a înţelege încât Shevek aproape că îl uită pe Dearri şi se avântă cu entuziasm, gesticulând cu mâinile şi braţele de parcă încerca să-i demonstreze ascultătorului său, concret, săgeţile, ciclurile şi oscilaţiile despre care vorbea.
— Timpul se desfăşoară în cercuri, dar şi linear. O planetă în mişcare de revoluţie, înţelegeţi? Un ciclu, o orbită în jurul soarelui înseamnă un an, nu? Iar două orbite, doi ani şi aşa mai departe. Poţi număra orbitele la nesfârşit — un observator poate s-o facă. Într-adevăr, un asemenea sistem este modul în care noi măsurăm timpul. Constituie esenţa instrumentului care indică timpul — ceasul. Dar în cadrul sistemului, al ciclului, unde este timpul? Unde este începutul sau sfârşitul? Repetiţia infinită este un proces atemporal. Trebuie comparată, corelată cu vreun alt proces, ciclic sau neciclic, pentru a fi înţeleasă ca temporală. În sfârşit, vedeţi, acest aspect este foarte ciudat şi interesant. Atomii, după cum ştiţi, au o mişcare ciclică. Componentele stabile sunt făcute din constituenţi care dispun de o mişcare regulată, periodică, unul faţă de altul. În esenţă, minusculele cicluri temporal-reversibile ale atomului sunt acelea care conferă materiei suficientă permanenţă pentru a face posibilă evoluţia. Aceste minuscule atemporalităţi, adunate, constituie timpul. Şi apoi, la scară mare, cosmosul. In sfârşit, ştiţi că noi considerăm că întregul univers este un proces ciclic, o oscilaţie de expansiune şi contracţie, fără nici un fel de "înainte" sau "după". Numai în interiorul fiecăruia dintre marile cicluri, acolo unde trăim noi, numai acolo există timp linear, evoluţie, schimbare. Aşadar, timpul prezintă două aspecte. Există săgeata, apa curgătoare, fără de care nu se poate concepe schimbare, progres, direcţie sau creaţie. Există apoi cercul, sau ciclul, fără de care apare haosul, succesiunea fără sens a clipelor, o lume fără ceasuri, ori anotimpuri, ori promisiuni.
— Nu poţi susţine două afirmaţii contradictorii despre acelaşi lucru, interveni Dearri cu calmul ştiinţelor superioare. Cu alte cuvinte, unul dintre aceste "aspecte" este real, celălalt este pur şi simplu o iluzie.
— Mulţi fizicieni au spus acelaşi lucru, consimţi Shevek.
— Dar dumneavoastră ce spuneţi? întrebă cel care dorea să ştie.
— Ei bine, cred că este o cale uşoară de a depăşi dificultăţile… Poţi să dai deoparte existenţa, ori devenirea, ca fiind o iluzie? Devenirea fără existenţă este lipsită de sens. Existenţa fără devenire este o mare plictiseală… Dacă mintea omenească este capabilă să perceapă timpul în ambele modalităţi menţionate, arunci o adevărată cronozofie ar trebui să ofere un domeniu în care să poată fi înţeleasă relaţia dintre cele două aspecte, sau procese, ale timpului.
— Dar care este rostul acestui mod de înţelegere, insistă Dearri, dacă nu are ca rezultat aplicaţii practice, tehnologice? Doar jonglerii cu vorbe, nu?
— Pui întrebările ca un adevărat profitor, răspunse Shevek şi nici unul dintre cei prezenţi nu înţelese că îl insultase pe Dearri cu cel mai dispreţuitor cuvânt din vocabularul său; într-adevăr, Dearri dădu din cap abia perceptibil, acceptând complimentul cu deplină satisfacţie.