— Ştiţi, nu pricep o iotă din tot ce spuneţi, interveni Vea, sesizând tensiunea, dar mi se pare că dacă într-adevăr, aş înţelege ce ai spus despre carte — că totul, absolut totul, există acum — atunci, n-am putea prezice viitorul? Dacă se află deja acolo?
— Nu, nu, răspunse ruşinosul, fără nici un fel de jenă. Nu se află acolo ca o canapea, ori ca o casă. Timpul nu este spaţiu. Nu te poţi plimba prin el!
Vea dădu din cap, încântată, parcă mulţumită că fusese pusă la locul ei. Părând a câştiga curaj din eliminarea femeii din domeniile gândirii înalte, bărbatul se întoarse către Dearri şi îşi continuă raţionamentul.
— Mie mi se pare că aplicarea fizicii temporale se află în domeniul eticii. Aţi fi de acord cu asta, dr. Shevek?
— Etică? Mda, nu prea ştiu. Eu mă ocup mai ales de matematică. Nu poţi face ecuaţii din comportamentul etic.
— De ce nu? întrebă Dearri.
— Dar este adevărat, continuă Shevek, ignorându-l, cronozofia implică într-adevăr etica, deoarece simţul timpului cu care suntem înzestraţi implică propria noastră capacitate de a separa cauza şi efectul, mijloacele şi scopul. Repet, copilul, animalul nu văd diferenţa dintre ceea ce fac acum şi ce se va întâmpla din această cauză. Ei nu pot realiza un scripete, ori o promisiune. Noi putem. Înţelegând deosebirea dintre acum şi nu acum, noi putem face legătura. Şi în acest moment intervine moralitatea. Responsabilitatea. Să afirmi că un ţel bun este rezultatul unor mijloace rele este ca şi cum ai spune că dacă trag de o funie pe acest scripete, va ridica greutatea de pe celălalt. A încălca o promisiune înseamnă a nega realitatea trecutului, deci, a nega speranţa unui real viitor. Dacă timpul şi raţiunea sunt fiecare o funcţie a celeilalte, dacă noi suntem creaturi ale timpului, atunci n-ar fi rău s-o ştim şi să facem totul pentru a profita la maximum de asta. Să acţionăm cu responsabilitate.
— Dar iată cum se prezintă situaţia, spuse Dearri, cu o inefabilă satisfacţie faţă de propria sa perspicacitate, tocmai aţi afirmat că în sistemul dumneavoastră de Simultaneitate nu există nici trecut, nici viitor, doar un fel de prezent etern. Atunci, cum poţi fi răspunzător pentru cartea care este scrisă deja? Tot ce poţi face este s-o citeşti. Nu ai de ales, nu-ţi mai rămâne nici o libertate de acţiune.
— Aceasta este dilema determinismului. Aveţi destulă dreptate, este un adevăr implicit în gândirea simultaneistă. Pentru a prezenta o mică ilustraţie prostească, este cam aşa: arunci o piatră către un copac, iar dacă eşti simultaneist, piatra a atins deja copacul, sau dacă eşti secvenţialist, nu-l va putea atinge niciodată. Deci, pe care o alegeţi? Poate preferaţi să aruncaţi cu pietre fără să vă gândiţi la aşa ceva, fără a alege. Eu prefer să complic lucrurile şi aleg ambele variante.
— Dar cum… cum le reconciliaţi? întrebă ruşinosul, nerăbdător.
— Nu ştiu, răspunse Shevek, aproape râzând, de disperare. Lucrez de multă vreme la asta. În definitiv, piatra chiar că loveşte copacul. Nici pura secvenţă, nici pura unitate nu o pot explica. Nu avem nevoie de puritate ci de complexitate, de relaţia dintre cauză şi efect, dintre mijloace şi scop. Modelul cosmosului propus de noi trebuie să fie la fel de inepuizabil ca şi cosmosul. O complexitate care include nu numai durata, dar şi creaţia, nu numai existenţa dar şi devenirea, nu numai geometria, dar şi etica. Nu urmărim răspunsul, ci maniera în care să punem întrebarea…
— Totul sună foarte bine, dar industria are nevoie de răspunsuri, spuse Dearri.
Shevek se întoarse fără grabă, privi în jos, către el, şi nu mai scoase nici o vorbă. Urmă o tăcere apăsătoare în care Vea pătrunse cu un salt, graţioasă şi inconsistentă, revenind la tema prezicerii viitorului. Alţi invitaţi se dovediră atraşi de subiect şi toţi începură a-şi istorisi propriile experienţe cu prezicători şi clarvăzători.
Shevek se hotărî să nu mai spună nimic, indiferent de ce va fi întrebat. Era mai însetat ca niciodată, îngăduind ospătarului să îi umple din nou paharul pentru a sorbi lichidul plăcut, spumos. Privi în jurul său, în încăpere, încercând să-şi atenueze mânia prin observarea altor oameni, dar şi aceştia se comportau emoţional, pentru ioticieni, strigând, râzând tare, întrerupându-se unul pe altul. Un cuplu se deda la avansuri sexuale într-un colţ. Shevek se uită în altă parte, dezgustat. Erau egoişti chiar şi când era vorba de sex? Să te mângâi şi să te împerechezi în faţa oamenilor necuplaţi e la fel de vulgar ca şi cum ai mânca în faţa unor oameni flămânzi. Îşi îndreptă atenţia către grupul din jurul său. Renunţaseră cu toţii la predicţii şi se ocupau acum de politică. Erau antrenaţi într-o discuţie despre război, despre ceea ce va face Thu şi ce va face A-Io după aceea şi ce va face CGM în etapa următoare.
— De ce vorbiţi numai în termeni abstracţi? întrebă el, brusc, întrebându-se, în timp ce vorbea, de ce vorbeşte când se hotărâse să nu mai scoată o vorbă. Nu e vorba de nume de ţări ci de oameni care se omoară unul pe altul. De ce se duc soldaţii acolo? De ce se duce un om să omoare străini?
— Doar pentru asta sunt soldaţii, îi răspunse o femeie mică, blondă, cu un opal în buric.
Mai mulţi bărbaţi începură să-i explice principiul suveranităţii naţionale, dar Vea îi întrerupse.
— Dar lăsaţi-l să vorbească. Shevek, tu cum ai rezolva problema?
— Soluţia e în ochii tuturor.
— Unde?
— Anarres!
— Dar ceea ce faceţi voi, oamenii de pe lună, nu rezolvă problemele noastre de aici.
— Problema omului este aceea. Supravieţuire. Specie, grup, individ.
— Autoapărarea naţională…, strigă cineva.
Ei veniră cu argumente, el aduse argumente. Shevek ştia ce vrea să spună şi ştia că vorbele sale trebuie să convingă pe toată lumea, fiind limpezi, şi adevărate, dar, într-un fel, nu izbuti să se exprime cum trebuie. Toţi strigau cât îi ţinea gura. Femeia cea mică şi blondă bătu cu palma braţul larg al fotoliului în care era aşezată, iar Shevek se aşeză pe el.
— Hello, Om din Lună! spuse ea.
Pentru o vreme, Vea se alăturase altui grup, dar acum era din nou lângă el. Chipul ei era aprins, iar ochii păreau mari şi lichizi. 1 se păru că-l vede pe Pae la celălalt capăt al încăperii, dar erau atâtea chipuri încât se suprapuneau unul pe altul. Totul se derula cu întreruperi, cu spaţii albe, de parcă i s-ar fi îngăduit să asiste, din dosul scenei, la funcţionarea Cosmosului Ciclic al vechii ipoteze a lui Gvarab.
— Principiul autorităţii legale trebuie menţinut, altfel vom degenera într-o simplă anarhie! se auzi vocea tunătoare a unui bărbat gras, încruntat.
— Da, da, veţi degenera! se auzi replica lui Shevek. Noi o facem de o sută cincizeci de ani, deja.
Degetele de la picioarele femeii mici şi blonde, în sandale argintii, ieşeau la iveală de sub fusta cusută peste tot cu sute şi sute de perle minuscule.
— Dar povesteşte-ne despre Anarres, cum este în realitate! spuse Vea. Este chiar atât de nemaipomenit acolo?
În mintea lui Shevek îşi făcu apariţia ceva întunecat, umbrind totul. Gura îi era uscată. Termină paharul pe care ospătarul tocmai i-l turnase.
— Nu ştiu, începu el, simţindu-şi limba pe jumătate paralizată. Nu, nu e nemaipomenit. E o lume urâtă. Nu ca aceasta. Anarres e plină de praf şi de dealuri pustiite. Sărăcăcioasă, aridă. Nici oamenii nu sunt frumoşi. Au mâinile şi picioarele mari, ca mine şi ca ospătarul de colo. Dar nu au burţile mari. Se murdăresc rău şi fac baie împreună; nimeni nu face aşa ceva aici. Oraşele sunt mici şi anoste, îngrozitoare. Viaţa este plictisitoare, doar muncă grea. Nu poţi avea întotdeauna tot ce-ţi place, nici măcar ce îţi trebuie, deoarece nu este destul. Voi, urrasienii, aveţi destul. Destul aer, destulă ploaie, iarbă, oceane, hrană, muzică, fabrici, clădiri, maşini, cărţi, îmbrăcăminte, istorie. Voi sunteţi bogaţi, voi posedaţi. Noi suntem săraci, noi ducem lipsă. Voi aveţi, noi nu avem. Totul e frumos aici. Doar chipurile nu sunt frumoase. Pe Anarres nimic nu e frumos, cu excepţia chipurilor. Chipurile celorlalţi, bărbaţi şi femei. Nu avem nimic în afară de asta, nimic decât unul pe celălalt. Aici vezi giuvaerurile, acolo vezi ochii. Iar în ochi zăreşti splendoarea, splendoarea spiritului uman. Pentru că bărbaţii şi femeile noastre sunt oameni liberi — neavând nimic, sunt liberi. Pe când voi, posesorii, sunteţi posedaţi. Sunteţi cu toţii în închisoare. Fiecare singur, solitar, cu o grămadă de avuţii. Trăiţi în închisoare, muriţi în închisoare. Asta e tot ce pot distinge în ochii voştri — zidul, zidul!