— Tot mai primeşti prostiile astea? întrebă el în cele din urmă pe un ton amuzant, atingând ziarele împăturite pe care Efor le pusese pe masă.
— Efor mi le aduce. — Da?
— Eu l-am rugat, răspunse Shevek, aruncându-i lui Pae o privire cercetătoare de o fracţiune de secundă. Îmi întregesc înţelegerea ţării tale. Mă interesează clasele voastre de jos. Majoritatea anarresienilor provin din clasele de jos.
— Da, desigur, răspunse bărbatul mai tânăr, privind respectuos şi dând din cap, după care mâncă puţin din cornul cu miere. Cred că până la urmă aş bea o gură de ciocolată, adăugă el şi sună din clopoţelul de pe tavă. Încă o ceaşcă, spuse el, fără să se întoarcă, lui Efor, care apăruse la uşă. Ei bine, domnule, am aşteptat cu nerăbdare prilejul să vă mai scoatem afară, acum, când vremea este din nou frumoasă, să vă arătăm şi mai mult din ţara noastră. Poate chiar şi o vizită în străinătate. Dar mă tem că afurisitul ăsta de război a pus capăt tuturor planurilor noastre.
Shevek privi titlul de pe ziarul de deasupra: CIOCNIRI IO-THU ÎN APROPIEREA CAPITALEI BENBILI.
— S-au primit şi ştiri mai recente decât asta pe telefax, spuse Pae. Am eliberat capitala. Generalul Havevert va fi reinstalat.
— Înseamnă că s-a terminat războiul?
— Nu atâta vreme cât Thu încă mai deţine cele două provincii de la răsărit.
— Înţeleg. Deci, armata voastră şi armata din Thu vor lupta în Benbili. Dar nu şi aici?
— Nu, nu. Ar fi o mare prostie să ne invadeze, sau ca noi să-i invadăm pe ei. Am depăşit genul de barbarie care aducea războiul în inima civilizaţiilor superioare! Echilibrul puterii este menţinut prin astfel de acţiuni poliţieneşti. În orice caz, oficial, suntem în război. Mă tem, deci, că se vor aplica toate acele obositoare restricţii de demult.
— Restricţii?
— Caracterul secret al cercetării efectuate în cadrul Colegiului de Ştiinţe Nobile, în primul rând. Nu e cine ştie ce, într-adevăr, doar o ştampilă de cauciuc guvernamentală, iar uneori o oarecare întârziere în publicarea unei lucrări, când sus-puşii consideră că trebuie să fie periculoasă pentru că nu o înţeleg!… Mă tem că şi dreptul la călătorie este puţin limitat, pentru dumneavoastră şi ceilalţi non-naţionali de pe aici. Cred că atâta vreme cât durează starea de război, nu aveţi, de fapt, voie să părăsiţi campusul fără aprobarea Cancelarului. Dar nu ţineţi seama de asta. Vă pot scoate de aici oricând doriţi, fără a trece prin toată această bătaie de cap.
— Tu ai cheile, spuse Shevek, zâmbind candid.
— O, sunt un specialist absolut la aşa ceva. Îmi place să trec peste reguli şi să înşel autorităţile. Poate că sunt un anarhist natural, nu? Unde dracu e prostul ăla bătrân pe care l-am trimis după o ceaşcă?
— Trebuie să coboare la bucătărie ca s-o aducă.
— Nu-i trebuie o jumătate de zi pentru asta. În sfârşit, nu mai aştept. Nu vreau să vă răpesc ce a mai rămas din dimineaţă. Apropo, aţi văzut ultimul număr din Buletinul Fundaţiei de Cercetări Spaţiale? Publică planurile lui Reumere pentru ansibil.
— Ce înseamnă ansibil?
— Este ceea ce el numeşte un dispozitiv de comunicare instantanee. Spune că temporaliştii — adică dumneavoastră, desigur — nu vor face decât să conceapă ecuaţiile timp-inerţie, iar inginerii — adică el — vor putea să construiască afurisita de maşinărie, să o testeze, dovedind astfel, incidental, validitatea teoriei, în câteva luni sau chiar săptămâni.
— Inginerii sunt ei însuşi dovada existenţei reversibilităţii cauzale. Vezi doar că Reumere are efectul construit înainte ca eu să fi oferit cauza, adăugă el, de data aceasta mai puţin candid, iar când Pae închise uşa în urma lui, Shevek se ridică brusc de pe scaun. Mincinos profitor şi împuţit! spuse el în pravică, alb de mânie, cu mâinile încleştate pentru a nu arunca cu ceva după Pae.
Efor intră cu o ceaşcă şi o farfurioară, pe o tavă. Se opri scurt, privind înţelegător.
— E-n regulă, Efor. Nu… nu avea nevoie de ceaşcă. Poţi să strângi totul.
— Foarte bine, domnule.
— Ascultă, o vreme n-aş vrea nici un vizitator. Poţi să-i opreşti să intre?
— Uşor, domnule. Cineva special?
— Da, el. Oricine. Spune-le că lucrez.
— Se va bucura să audă asta, domnule, spuse Efor, ridurile lui topindu-se, o clipă, de răutate, după care continuă cu o familiaritate respectuoasă. Nimeni care nu vreţi nu trece de mine, iar în final adăugă cu o sobrietate formală: Mulţumesc, domnule şi bună dimineaţa.
Mâncarea şi adrenalina risipiseră paralizia lui Shevek. Începu se se plimbe prin cameră, iritabil şi agitat. Dorea să acţioneze. Petrecuse aproape un an fără să facă nimic, în afară de a se purta ca un prost. Era momentul să facă ceva.
Ei bine, pentru ce venise aici?
Să facă fizică. Să afirme, prin talentul său, drepturile oricărui cetăţean, din oricare societate: dreptul de a munci, de a fi întreţinut în timpul muncii şi de a împărţi produsul muncii cu toţi cei care îl doreau. Drepturile unui odonian şi ale unei fiinţe umane.
E drept, gazdele sale binevoitoare îi îngăduiseră să lucreze, şi îl întreţinuseră pe timpul lucrului. Problema apărea pe al treilea tronson. Dar el încă nu ajunsese acolo. Nu-şi făcuse treaba. Nu putea împărţi ceea ce nu avea.
Se întoarse la birou, se aşeză şi scoase câteva petece de hârtie acoperite cu un scris înghesuit, din cel mai puţin accesibil şi cel mai inutil buzunar al pantalonilor săi strâmţi, la modă. Le intinse pe masă cu degetele şi le cercetă. Îi trecu prin minte că începe să semene cu Sabul, scriind foarte mărunt, cu abrevieri, pe fragmente de hârtie. Înţelegea acum motivaţia lui Sabuclass="underline" era posesiv şi secretos. O psihopatie pe Anarres era comportare raţională pe Urras.
Shevek rămase din nou nemişcat, cu capul plecat, studiind cele două hârtiuţe pe care notase anumite puncte esenţiale ale Teoriei Generale Temporale, aşa cum se prezenta în momentul acela.
Următoarele trei zile le petrecu la birou, cu ochii aţintiţi asupra celor două bucăţi de hârtie.
Din când în când se ridica şi se plimba prin cameră, sau nota ceva, sau folosea computerul, ori îi cerea lui Efor ceva de mâncare, ori se întindea pe pat şi adormea.
Apoi se ducea din nou la birou şi se aşeza acolo.
În seara celei de-a treia zile şedea, pentru variaţie, pe scaunul de marmură de lângă cămin. Şezuse acolo în prima seară în care intrase în această cameră, această elegantă celulă de închisoare, şi de obicei stătea acolo atunci când avea vizitatori. În acel moment nu avea nici un vizitator, dar se gândea la Saio Pae.
Ca toţi aceia care umblau după putere, Pae era uimitor de miop. Mintea lui avea o calitate trivială, abortivă; îi lipsea profunzimea, afectul, imaginaţia. Era, de fapt, un instrument primitiv. Totuşi, potenţialitatea sa fusese reală şi, deşi era acum deformată, nu era pierdută. Pae era un fizician foarte deştept. Sau, mai precis, era foarte deştept când venea vorba despre fizică. Nu realizase nimic original, dar oportunismul său, simţul său de a şti unde se află avantajul, îl duseseră de nenumărate ori către domeniul cel mai promiţător. Intuia întotdeauna unde să se apuce de lucru, la fel ca şi Shevek, iar Shevek îl respecta pentru aceasta aşa cum se respecta şi pe el, fiind un atribut deosebit de important la un om de ştiinţă. Pae era acela care îi dăduse lui Shevek lucrarea tradusă din terrană, lucrările simpozionului asupra teoriilor relativităţii, ale cărui idei începuseră să-l preocupe din ce în ce mai mult în ultima vreme. E posibil să fi venit pe Urras numai pentru a-l cunoaşte pe Saio Pae, duşmanul său? Că venise să-l caute, ştiind că ar putea primi de la duşmanul său ceea ce nu putea primi de la fraţii şi prietenii săi, ceea ce nici un anarresian nu-i putea oferi: cunoştinţele străinilor, necunoscuţilor, noutăţile…
Îl uită pe Pae şi se gândi la carte. Nu-şi putea explica limpede ce anume găsise atât de stimulator la ea. La urma urmei, majoritatea principiilor de fizică pe care le conţinea erau depăşite; metodele erau greoaie iar atitudinea străină părea, uneori, destul de dezagreabilă. Terranii fuseseră imperialişti intelectuali, geloşi constructori de ziduri. Până şi Ainsetain, iniţiatorul teoriei, se simţise obligat să atragă atenţia că fizica sa nu presupune alt mod decât cel al fizicii şi nu trebuie considerată că implică modul metafizic, filozofic, sau etic. Ceea ce, desigur, era superficial adevărat. Cu toate acestea, Ainsetain folosise numărul, puntea de legătură dintre elementul raţional şi cel perceput, dintre psihic şi materie, "Indisputabilul număr" — cum îl numiseră străvechii fondatori ai Ştiinţei Nobile. A folosi matematica în acest sens însemna să foloseşti modul care a precedat şi a condus la celelalte moduri. Ainsetain ştiuse aceasta; cu o precauţie plină de afecţiune recunoscuse că el crede că fizica lui descrie, într-adevăr, realitatea.