Băiatul ciolănos se ridică. Chipul său strălucea de soare şi de furie. Scutecele îi stăteau să-i cadă.
— Al meu! spuse el pe un ton înalt, cristalin. Soarele meu!
— Nu e al tău, spuse femeia cu blândeţea siguranţei de nezdruncinat. Nimic nu-ţi aparţine. Totul este pentru a fi folosit. Pentru a fi împărţit. Dacă nu împarţi, nu poţi folosi! încheie ea, ridicându-l pe copil cu un gest blând dar inexorabil şi aşezându-l alături, în afara careului de lumină solară.
Grăsanul rămase pe loc, privind indiferent. Celălalt tremura, ţipând "Soarele meu!" şi izbucni în plâns de supărare. Tatăl îl ridică, ţinându-l în braţe.
— Gata, gata, Shev, fii cuminte! spuse el. Ştii doar că nu poţi să posezi lucrurile. Ce se întâmplă cu tine?
Glasul său era blând şi tremura de parcă nici el nu era prea departe de a izbucni în lacrimi. Copilul slab, lung, din braţele sale, plângea neconsolat.
— Sunt unii care pur şi simplu nu pot să ia viaţa aşa cum este, comentă femeia cu un singur ochi, privindu-i plină de înţelegere.
— Acum îl iau cu mine în vizită la cămin. Înţelegi, mama pleacă în seara asta.
— Dă-i drumul. Sper că amândoi veţi fi repartizaţi cât de curând, spuse matroana ridicând copilul ca pe un sac de grăunţe, cu chipul trist şi ochiul cel bun pe jumătate deschis. Pa, Shev, sufleţelule. Mâine, ascultă, mâine ne jucăm de-a camionul şi şoferul.
Copilul încă nu o iertase. Suspina, agăţat de gâtul tatălui său, ascunzându-şi chipul în umbra soarelui pierdut.
În dimineaţa aceea orchestra avea nevoie pentru repetiţie de toate băncile, iar trupa de dans ţopăia de jur împrejur în sala cea mare a centrului de instruire, aşa că toţi copiii care lucra "Vorbire-şi-Ascultare" erau aşezaţi în cerc pe pardoseala de spumă de mare a atelierului. Primul voluntar, un băiat zvelt, de opt ani, cu mâinile şi picioarele lungi şi subţiri, se ridică. Rămase foarte drept, aşa cum stau copiii sănătoşi. La început, obrajii săi acoperiţi de puf avură o nuanţă palidă, după care se înroşiră pe măsură ce aştepta să fie ascultat de ceilalţi copii.
— Dă-i drumul, Shevek! îl îndemnă directorul grupului.
— Ei bine, mi-a venit o idee.
— Mai tare! spuse directorul, un bărbat solid, abia trecut de douăzeci de ani.
— Ei bine, începu băiatul zâmbind încurcat, mă gândeam… să zicem că aruncăm cu o piatră în ceva. Într-un pom. O arunci, iar piatra zboară prin aer şi loveşte pomul. Corect? Doar că nu poate. Deoarece… Vreţi să-mi daţi tăbliţa? Uite, aici sunteţi voi, aruncând piatra, iar aici e pomul, explică el scrijelind pe tăbliţă. Să presupunem că acesta este un pom, iar aici e piatra. Vedeţi? La jumătatea distanţei.
Copiii râseră de felul în care desenase un arbore de holum, iar băiatul zâmbi.
— Pentru a ajunge de la voi la pom, piatra trebuie să ajungă la jumătatea distanţei dintre voi şi pom, da? Iar apoi trebuie ajungă la jumătatea distanţei dintre prima jumătate şi p După care trebuie să urmeze jumătatea dintre jumătatea aceea şi pom. Nu contează cât de departe ajunge — întotdeauna există un loc, numai că în realitate este un moment, care se află la jumătatea drumului dintre ultimul loc în care s-a aflat şi pom…
— Credeţi că este interesant? întrerupse directorul adresându-se celorlalţi copii.
— Dar de ce nu poate ajunge la pom? întrebă o fetiţă de zece ani.
— Deoarece întotdeauna trebuie să străbată jumătate din drumul care a mai rămas de parcurs, răspunse Shevek, şi întotdeauna mai rămâne o jumătate de drum de parcurs. Înţelegi?
— N-am putea spune că nu ai ţintit bine cu piatra? întrebă directorul cu un zâmbet crispat.
— Nu contează cum ţinteşti. Nu poate ajunge la pom.
— Cine ţi-a dat ideea asta?
— Nimeni. Într-un fel, am văzut-o. Am văzut ce se petrece cu piatra în realitate…
— Ajunge!
Unii dintre copii vorbeau între ei, dar se opriră de parcă ar fi amuţit brusc. Băieţelul cu tăbliţa rămăsese în picioare, tăcut. Arăta speriat şi încruntat.
— Vorbirea înseamnă colaborare — o artă a cooperării. Iar tu nu cooperezi, mai mult individualizezi.
În sală răsunau acordurile ascuţite, viguroase ale orchestrei.
— Nu ai văzut singur aşa ceva, nu a fost nimic spontan. Am citit într-o carte o teorie foarte asemănătoare.
— În care carte? Avem vreuna pe aici? întrebă Shevek, privindu-l pe director cu ochii mari.
Directorul se ridică. Era aproape de două ori mai înalt şi de trei ori mai greu decât adversarul său şi i se citea limpede pe chip că îi displace grozav copilul, dar în atitudinea lui nu era nici un fel de ameninţare ori violenţă fizică, doar o afirmare a autorităţii, puţin slăbită de reacţia sa plină de iritare la întrebarea ciudată a acestuia.
— Nu! Şi încetează să mai individualizezi! răspunse el, după care îşi reluă tonul pedant, melodios. Aşa ceva este direct contrariul a ceea ce urmărim noi în cadrul unui grup de Vorbire-şi-Ascultare. Vorbirea este o funcţie ambivalentă iar Shevek nu este încă pregătit să înţeleagă acest lucru, ca majoritatea dintre voi, aşa că prezenţa sa este disruptivă pentru grup. Tu însuţi simţi acest lucru, nu-i aşa, Shevek? Aş sugera să-ţi găseşti un alt grup care să lucreze la nivelul tău.
Nimeni nu mai spuse nimic altceva. Tăcerea şi muzica aceea cu tonalităţi acute continuară în vreme ce băiatul înapoie tăbliţa de scris şi îşi croi drum în afara cercului. Ieşi pe coridor şi rămase pe loc. Grupul pe care-l părăsise începu, sub îndrumarea directorului, o povestire în grup, fiecăruia venindu-i rândul. Shevek ascultă vocile lor supuse şi inima lui care încă mai bătea cu repeziciune. În urechi auzea un cântec, dar care nu provenea de la orchestră; era zgomotul pe care îl auzea arunci când se abţinea să nu plângă. Observase acest zgomot cântat de mai multe ori până arunci. Nu-i plăcea să-l asculte şi nu dorea să se gândească la piatră şi la pom, aşa că se concentră asupra Pătratului. Era făcut din numere, iar numerele erau întotdeauna reci şi solide; când era în defect, se putea întoarce la ele, pentru că numerele nu aveau nici un cusur. Cu câtva timp în urmă văzuse Pătrarul cu ochii minţii, un desen în spaţiu asemenea desenelor pe care muzica le face în timp: un pătrat alcătuit din primele nouă integrale, cu cifra 5 în centru. Indiferent cum adunai şirurile, rezultatul era acelaşi, orice inegalitate echilibrată; era o plăcere să-l priveşti. Dacă ar putea alcătui un grup căruia să-i placă să discute astfel de lucruri! Dar nu erau decât doi-trei băieţi şi fete mai mari cărora le plăcea, iar aceştia erau ocupaţi. Ce-o fi cu cartea la care se referise directorul? Să fie aceasta o carte cu numere? I-ar explica modul în care piatra va ajunge la pom? Fusese un prost să spună gluma cu piatra şi pomul, nimeni nu înţelesese că e vorba doar de o glumă, directorul avea dreptate. Pe Shevek îl apucă durerea de cap. Privi în interior, către modelele de calmare.
Dacă o carte ar fi scrisă numai cu numere, atunci ar fi adevărată. Ar fi justă. Nimic din ceea ce era formulat în cuvinte nu ieşea prea uniform. Lucrurile exprimate în cuvinte se contorsionau şi mergeau împreună, în loc de a rămâne nealterate şi de a se potrivi unul cu altul. Dar dincolo de cuvinte, chiar în centru, asemenea centrului Pătratului, totul este aşa cum se cuvine. Totul se poate schimba, dar nimic nu se pierde. Dacă ai înţelege numerele, ai putea pricepe şi chestia asta, echilibrul, modelul. Ai înţelege fundaţiile lumii. Iar aceste fundaţii sunt solide.
Shevek învăţase să aştepte. Era bun la asta, un expert. Mai întâi căpătase deprinderea aşteptând întoarcerea mamei sale, Rulag, deşi asta se întâmplase cu atâta vreme în urmă că nici nu-şi mai aducea aminte. Se perfecţionase aşteptându-şi rândul, aşteptând să împartă, aşteptând să i se împartă. La vârsta de opt ani întreba "de ce?" şi "cum?" şi "ce dacă?", dar foarte rar întreba "când?".
A aşteptat până când tatăl său a venit pentru a-l lua într-o vizită la cămin. A fost o aşteptare lungă: şase decade. Palat obţinuse o scurtă deplasare pentru lucrări de întreţinere la uzina de reciclarea apei din munţii Drum, după care urma să îşi ia o decadă pe plajă, la Malennin, unde avea să înoate, să se odihnească şi să se împerecheze cu o femeie pe nume Pipar. Îi explicase toate acestea fiului său. Shevek avea încredere în el, iar el merita încrederea. La sfârşitul celor şaizeci de zile a trecut pe la căminul de copii din Wide Plains, un bărbat înalt, slab, cu o expresie mai tristă ca niciodată. Împerecherea nu era tocmai ce îi lipsea. De Rulag avea el nevoie. Când îl văzu pe băiat, bărbatul zâmbi iar fruntea i se încreţi de durere.