Continuară drumul împreună, alături. Stelele toamnei îşi făcuseră apariţia, incredibile ca număr şi strălucire, licărind şi aproape clipind din cauza prafului ridicat de cutremur şi de vânt, aşa încât întregul cer părea că se scutură, tremur de cioburi de diamant, scânteierea soarelui pe o mare neagră. Sub această splendoare incertă dealurile erau întunecate şi solide, acoperişurile cu contururi dure, lumina felinarelor de pe stradă, blândă.
— Acum patru ani, spuse Shevek, acum patru ani m-am întors la Abbenay din locul acela de la sud-est — cum îi zicea? — Red Springs. Era o noapte la fel ca asta, înstelată. Bătea vântul. Am alergat, am fugit tot drumul din Plains Street până la domiciliu. Iar tu nu erai acolo. Plecaseşi. Patru ani!
— În momentul în care am părăsit Abbenay mi-am dat seama că eram o proastă că plec. Foamete sau nu, ar fi trebuit să refuz repartizarea.
— N-ar fi schimbat prea mult lucrurile. Sabul mă aştepta să-mi spună că eram eliminat de la Institut.
— Dacă eu aş fi fost acolo, nu te-ai fi dus în Pulbere.
— Poate că nu, dar nu am fi putut păstra posturile împreună. O vreme se părea că nimic nu mai ţine. Am dreptate? Oraşele acelea din sud-vest — nu mai rămăsese nici un copil în ele. Nici acum nu sunt copii. I-au trimis în nord, în regiuni unde se găseşte mâncare pe plan local, sau cel puţin există această şansă. Iar ceilalţi au rămas pentru a păstra minele şi oţelăriile în funcţiune. E o minune că am supravieţuit cu toţii, nu?… Dar, la dracu, acum o să mă ocup numai de munca mea pentru o vreme!
Ea îl prinse de braţ. El se opri scurt, de parcă atingerea ei l-ar fi electrocutat pe loc. Ea îl scutură uşor, zâmbind.
— N-ai mâncat, nu-i aşa?
— Nu. O, Takver, mi-a fost dor, mi-a fost dor de tine!
Se îmbrăţişară, ţinându-se strâns unul pe altul, în strada întunecoasă, între felinare, sub stele. Se despărţiră la fel de brusc, iar Shevek se rezemă cu spatele de zidul cel mai apropiat.
— Ar fi mai bine să mănânc ceva, spuse el.
— Da, altfel o să cazi din picioare. Haide.
Mai merseră cale de un bloc, până la cantină, cea mai mare clădire din Chakar. Trecuse de ora cinei, dar bucătarii erau la masă şi îi dădură călătorului un castron de tocană şi pâine la discreţie. Şedeau cu toţii la masa cea mai apropiată de bucătărie. Celelalte mese fuseseră deja curăţate şi aranjate pentru dimineaţa următoare. Sala avea aspect de peşteră, tavanul pierzându-se în umbră, celălalt capăt întunecat, exceptând locurile unde sclipeau, reflectând lumina, un castron ori vreun pahar. Bucătarii şi cei care serveau formau un grup liniştit, obosiţi după o zi de muncă; mâncau repede, fără să vorbească prea mult şi fără a acorda cine ştie ce atenţie lui Takver şi străinului. Unul câte unul terminau şi se ridicau, ducându-şi farfuriile la maşinile de spălat din bucătărie. O femeie în vârstă le spuse, când se ridică, "Nu vă grăbiţi, ammari, spălatul vaselor durează o oră." Avea o figură încruntată şi părea aspră, neînduplecată, nici maternă, nici binevoitoare, dar vorbea cu milă, cu acea caritate a celor egali. Nu putea face nimic pentru ei, decât să le spună "Nu vă grăbiţi." Şi să-i privească câteva clipe cu o expresie de dragoste frăţească. Nici ei nu puteau face nimic pentru ea şi abia dacă puteau face puţin mai mult unul pentru celălalt.
Reveniră la Domiciliul opt, Camera 3 iar acolo marea lor dorinţă se împlini. Nici măcar nu aprinseră lumina; le plăcea la amândoi să facă dragoste pe întuneric. Prima dată împlinirea lor coincise cu slobozirea lui Shevek în trupul ei, a doua oară se luptară, strigând de furia bucuriei, prelungindu-şi climaxul de parcă ar fi vrut să întârzie clipa morţii, a treia oară, erau amândoi pe jumătate adormiţi, gravitând în jurul centrului infinitei plăceri, fiecare în jurul fiinţei celuilalt, asemenea planetelor care înconjoară orbeşte, în tăcere, inundate de lumina soarelui, centrul de gravitaţie comun rotindu-se, înconjurându-l până la infinit.
Takver se trezi în zori. Se rezemă într-un cot, privind dincolo de Shevek spre pătratul cenuşiu al ferestrei, apoi către el. Dormea pe spate, respirând atât de uşor încât pieptul abia i se înălţa, cu faţa puţin retrasă, îndepărtată şi aspră în lumina diafană. Am venit, unul către altul, îşi spunea Takver, de la o mare depărtare. Întotdeauna am făcut aşa. De la mari depărtări, peste ani, peste abisuri ale întâmplării. Tocmai pentru că vine de foarte departe, de aceea nu ne poate despărţi nimic. Nimic, nici o distanţă, nici un an nu poate fi mai mare decât depărtarea care există deja între noi, depărtarea sexului, diferenţa dintre fiinţele noastre, dintre minţile noastre; prăpastia aceea, abisul acela pe care îl traversăm cu o privire, cu o atingere, cu un cuvânt, cel mai uşor lucru din lume. Uite cât de departe este, acum şi întotdeauna. Dar se întoarce, se întoarce, se întoarce…
Takver a pus un anunţ de plecare la spitalul din Chakar, dar a rămas până când au putut-o înlocui la laborator. Lucra în schimburi de opt ore — în al treilea trimestru al anului 168 mulţi continuau să efectueze schimburile lungi ale repartizărilor de urgenţă, pentru că, deşi seceta încetase în iarna lui 167, economia nu revenise în nici un caz la normal. "Muncă multă şi mâncare puţină" continua să fie regula pentru cei angajaţi în munci calificate, doar că mâncarea nu era corespunzătoare muncii prestate într-o zi întreagă, ceea ce nu se întâmplase nici acum un an, nici acum doi ani.
O vreme, Shevek n-a făcut mare lucru. Nu se considera bolnav; după cei patru ani de foamete toţi erau atât de obişnuiţi cu efectele greutăţilor şi subalimentaţiei, încât le considerau drept normale. El rămăsese cu tusea aceea provocată de praf, endemică în comunităţile din deşertul sudic, o iritaţie cronică a bronhiilor asemănătoare silicozei şi altor boli ale minerilor, dar şi aceasta era ceva pe care oamenii, acolo unde locuise, o considerau drept o stare de fapt. Pur şi simplu se bucura de faptul că, dacă n-avea chef să facă nimic, nici nu avea ce să facă.
Câteva zile, el şi Sherut au împărţit camera în timpul zilei, amândoi dormind până după-masa, târziu. Apoi, Sherut, o femeie placidă, de patruzeci de ani, s-a mutat în camera unei alte femei care lucra în schimbul de noapte, iar Shevek şi Takver au beneficiat de cameră numai ei amândoi, timp de patru decade cât aveau să stea la Chakar. În timp ce Takver era la lucru el dormea sau se plimba pe câmpie ori pe dealurile uscate, sterpe care dominau oraşul. Către seară trecea pe lângă centrul de învăţare şi o privea pe Sadik şi pe ceilalţi copii pe terenurile de joacă, ori se implica şi el, aşa cum făceau adesea adulţii, în câte unul din programele pentru copii — un grup de tâmplari trăsniţi în vârstă de şapte ani, ori doi topometrişti sobri de doisprezece ani care aveau probleme cu calculele geometrice. Apoi o însoţea pe Sadik până la camera lor; o întâmpinau pe Takver arunci când pleca de la lucru şi mergeau împreună la baie şi la cantină.
La o oră sau două de la cină, duceau copilul înapoi la cămin şi reveneau în cameră. Zilele erau cum nu se poate mai liniştite, sub lumina soarelui de toamnă, în tăcerea dealurilor. Pentru Shevek acesta era un timp în afara timpului, paralel cu cel adevărat, un timp nereal, permanent, vrăjit. Uneori discuta cu Takver până târziu; în alte seri se culcau imediat după căderea întunericului şi dormeau nouă, sau chiar zece ore, în tăcerea profundă, cristalină a nopţii montane.
Venise cu bagaj: un mic geamantan ponosit din PFL, cu numele său scris mare cu cerneală neagră; toţi anarresienii cărau hârtii, suveniruri, a doua pereche de ghete în acelaşi fel de geamantan, din PFL, zgâriat şi crestat. Al său conţinea o cămaşă nouă pe care o luase în trecere prin Abbenay, câteva cărţi şi nişte hârtii şi un obiect curios care, aşa cum stătea în geamantan, părea alcătuit dintr-o serie de bucle de sârmă şi mai multe mărgele de sticlă. 1-1 arătă fetiţei, misterios, în a doua seară de la sosire.