— Trebuie să plec, spuse Shevek, râzând. Voi fi acasă într-o oră, sau cam aşa ceva. Vino să mănânci cu noi astă seară.
— Ne vedem în camera voastră.
Shevek porni pe stradă cu pasul său mare; Bedap rămase ezitând în faţa clădirii CPD. Era mijlocul după-amiezii, o zi cu vânt, însorită, rece de primăvară. Străzile oraşului erau strălucitoare, cu aspect lustruit, fremătând de lumină şi oameni. Bedap se simţea tulburat şi părăsit totodată. Totul, inclusiv emoţiile sale, era promiţător şi totuşi nesatisfăcător. Îşi continuă drumul până la domiciliul unde locuiau acum Shevek şi Takver. Aşa cum sperase, o găsi pe Takver acasă împreună cu copilul.
Takver pierduse două sarcini, după care venise Pilun, târziu şi pe neaşteptate, dar binevenită. Fusese foarte mică la naştere iar acum, când mergea pe doi ani, era încă mică, cu braţe şi picioare subţiri. Când Bedap o ridica, era întotdeauna vag înspăimântat, având chiar o senzaţie de respingere la atingerea braţelor acelea atât de fragile încât le-ar fi putut uşor frânge cu o răsucire a mâinii. Ţinea foarte mult la Pilun, era fascinat de ochii ei cenuşii, înnouraţi şi câştigat de încrederea ei totală, dar ori de câte ori o atingea, era conştient, aşa cum nu i se mai întâmplase până atunci, de ce înseamnă atracţia cruzimii, de ce puternicii îi chinuie pe cei slabi. De aceea — deşi nici el nu-şi dădea seama de ce — înţelegea ceva care niciodată nu însemnase mare lucru pentru el, nici măcar nu-l interesase cine ştie ce: sentimentul părintesc. Simţea o plăcere din cele mai grozave atunci când Pilun îi spunea "tadde".
Se aşeză pe platforma-pat din dreptul ferestrei. Era o cameră bine dimensionată, cu două platforme. Podeaua era mochetată. Nu exista nici un fel de mobilier, nici scaune sau mese, doar un gărduţ mobil care delimita un spaţiu de joacă, ori servea de paravan pentru patul fetiţei. Takver deschisese sertarul lung şi larg de sub cealaltă platformă şi sorta o mulţime de hârtii păstrate acolo.
— Chiar te rog să o ţii pe Pilun, dragă Dap, spuse ea, cu zâmbetul ei larg, atunci când fetiţa începu să se îndrepte către el. A răscolit hârtiile astea de cel puţin zece ori, de fiecare dată când vreau să le aranjez. Termin într-un minut… ba nu, în zece minute.
— Nu te grăbi. N-am chef de vorbă. Nu vreau decât să stau aici. Haide, Pilun, mergi! Ce fetiţă mare! Vino la Tadde Dap. Te-am prins!
Pilun stătea mulţumită pe genunchii lui, studiindu-i mâna. Lui Bedap îi era ruşine de unghiile lui, pe care nu şi le mai rodea, dar care rămăseseră deformate de atâta ros. Mai întâi strânse pumnul pentru a le ascunde, după care se ruşină de ruşinea lui şi deschise mâna. Pilun îl bătu bucuroasă pe mână.
— Frumoasă cameră, spuse el. Cu lumina dinspre nord. E întotdeauna atât de linişte aici.
— Aşa e. Ssst! Număr foile.
După o vreme dădu deoparte teancurile de foi şi închise sertarul.
— Poftim! Scuză-mă! I-am spus lui Shev că voi pagina articolul acela pentru el. Ce-ar fi să bem ceva?
Raţionalizarea era încă valabilă pentru multe alimente de bază, deşi mult mai puţin strictă decât fusese cu cinci ani în urmă. Livezile din nord-est suferiseră mai puţin şi îşi reveniseră mai repede în urma secetei decât regiunile cerealiere, iar anul trecut fructele uscate şi sucurile de fructe ieşiseră de pe lista restricţiilor. Takver avea o sticlă pe pervazul ferestrei umbrite. Turnă pentru fiecare câte o ceaşcă, în ceştile de pământ, cam butucănoase, pe care Sadik le confecţionase la şcoală. Apoi se aşeză în faţa lui Bedap şi îl privi, zâmbind.
— Ei bine, ce mai e nou pe la CPD?
— Ca întotdeauna. Ce mai e pe la laboratorul de peşti?
— Nu ştiu. Mă gândesc să plec, spuse Takver, privind în ceaşcă şi clătinând-o pentru a prinde lumina pe suprafaţa lichidului.
— De ce, Takver?
— Mai bine plec eu, decât să-mi spună ei. Problema este că îmi place slujba şi sunt bună. E singura de genul acesta în Abbenay. Doar că nu poţi fi membra unui colectiv de cercetare care a decis că nu faci parte dintre ei.
— Se cam năpustesc asupra ta, nu?
— Tot timpul, răspunse ea, privind în grabă şi fără să-şi dea seama către uşă, ca şi cum ar fi vrut să fie sigură că Shevek nu se află acolo, ascultându-i. Unii sunt incredibili. Ei bine, doar ştii la ce mă refer. N-are rost să continui pe tema asta.
— Nu. De aceea mă bucur că te prind singură. Nu ştiu exact. Eu, Shev, Skovan şi Gezach şi toţi ceilalţi care ne petrecem cea mai mare parte a timpului la imprimerie şi la turnul radio, nu avem posturi, aşa că nu întâlnim prea mulţi oameni din afara Sindicatului de Iniţitivă. Eu petrec foarte mult timp la CPD, dar asta este o situaţie specială. Mă aştept la opoziţie acolo, deoarece eu o creez. De ce te izbeşti?
— De ură, răspunse Takver, cu vocea ei joasă, blândă. Ură reală. Directorul proiectului meu nu mai vrea să-mi vorbească. Bine, nu e cine ştie ce pierdere. Oricum, e împotrivă. Dar unii dintre ceilalţi, chiar că îmi spun ce cred… Mai e o femeie, nu la laboratoarele de peşti, ci aici, în sediul central. Face parte din comitetul de igienizare a blocului si a trebuit să merg şi să-i vorbesc despre ceva. Nu mă lasă să deschid gura. "Nu încercaţi să intraţi în camera asta, vă cunosc prea bine, nenorociţi de tradători, intelectualilor, egoiştilor", şi aşa mai departe, apoi a trântit uşa. A fost de-a dreptul grotesc.
Takver râse, fără umor. Pilun, văzând-o râzând, zâmbi din adâncitura braţului lui Bedap, apoi căscă.
— Dar ştii, continuă ea, a fost înspăimântător. Sunt o laşă, Dap. Nu îmi place violenţa. Nici măcar nu-mi place dezaprobarea!
— Bineînţeles că nu. Singura garanţie pe care o avem este aprobarea vecinilor noştri. Un arhist poate încălca legea şi spera sa scape nepedepsit, dar nu poţi "încălca" un obicei; este cadrul vieţii tale cu alţii. Nu facem altceva decât să începem să simţim cum este atunci când suntem revoluţionari, aşa cum afirma Shev la întrunirea de astăzi. Şi nu e deloc plăcut.
— Unii înţeleg, spuse Takver cu un optimism hotărât. Femeia aceea de ieri, din omnibuz: nu ştiu unde o întâlnisem, presupun că în timpul vreunei activităţi de zece zile, cândva. Zice ea: "Trebuie să fie minunat să trăieşti cu un mare savant, atât de interesant!" Zic eu: "Da, cel puţin e întotdeauna ceva despre care să discuţi…". Pilun, nu te culca, puiule! Shevek va fi acasă în curând şi vom merge la cantină. Leagăn-o, Dap. În sfârşit, înţelegi, ştia cine e Shev, dar nu era ostilă, ori dezaprobatoare. Era foarte drăguţă.
— Chiar că oamenii îl cunosc, spuse Bedap. E amuzant, pentru că nu-i înţeleg cărţile mai mult decât mine. El crede că sunt, totuşi, câteva sute. Studenţii aceia de la Institutele Divizionale, care încearcă să organizeze cursuri de simultaneitate. Personal, consider că doar câteva zeci ar însemna o estimare generoasă. Cu toate acestea, oamenii au auzit de el, au această senzaţie, că reprezintă ceva cu care se pot mândri. Presupun că asta a realizat sindicatul, dacă nu altceva. A tipărit cărţile lui Shev. Poate că e singurul lucru înţelept pe care l-au făcut.
— Hai, lasă! Pesemne că ai avut o sesiune proastă la CPD.
— Aşa e. Aş vrea să te înveselesc, Takver, dar nu pot. Sindicatul atacă groaznic de aproape de principiul societal fundamental, teama de străini. Era azi acolo un tânăr care ameninţa pe faţă cu represiuni violente. În sfârşit, e o opinie nenorocită, dar va găsi alţii gata să o împărtăşească. Iar Rulag aceea, naiba s-o ia, e un oponent formidabil!
— Dap, ştii cine e Rulag?
— Cine e?
— Shev nu ţi-a spus niciodată? E mama lui.
— Mama lui Shev?
— A plecat când el avea doi ani, răspunse ea, dând din cap. Tatăl lui a rămas cu el. Bineînţeles, nimic neobişnuit. Cu excepţia sentimentelor lui Shev. Are impresia că a pierdut ceva esenţial — atât el cât şi tatăl său. Nu race din asta un principiu general, că părinţii trebuie întotdeauna să-şi păstreze copiii, sau ceva de genul acesta. Dar cred că importanţa pe care el o acordă loialităţii de acolo porneşte.