— Durează ore întregi să perforezi prin spuma de mare. Oricum, cine va sta în cutia asta suficient de mult pentru a rămâne fără aer?
Îi răspunse un cor de voluntari şi solicitanţi.
— Aţi înnebunit cu toţii, le răspunse Tirin, privindu-i batjocoritor. Cine doreşte cu adevărat să fie încuiat într-un loc ca acesta? Pentru ce?
Fusese ideea lui să realizeze închisoarea şi asta îi ajungea. Nu-şi dădea seama că unor oameni imaginaţia nu le este de ajuns; aceştia trebuie să pătrundă în celulă, trebuie să încerce să deschidă uşa care nu se deschide.
— Eu vreau să văd cum este, spuse Kadagv, un băiat de doisprezece ani, cu toracele dezvoltat, serios, şi un aer dominator.
— Foloseşte-ţi capul! răspunse Tirin pe un ton zeflemitor, dar ceilalţi îl sprijiniră pe Kadagv.
Shevek aduse un burghiu de la atelier şi practicară un orificiu de doi centimetri prin "uşă" la înălţimea nasului. Toată treaba dură aproape o oră, aşa cum prevăzuse Tirin.
— Cât timp vrei să stai înăuntru, Kad? O oră?
— Uite ce este, răspunse Kadagv, dacă eu sunt prizonierul, atunci nu pot decide. Nu sunt liber. Voi trebuie să decideţi când să-mi daţi drumul afară.
— Aşa este, spuse Shevek, dezarmat de logica acestuia.
— Nu poţi sta prea mult înăuntru, Kad. Vreau şi eu! spuse Gibesh, cel mai mic dintre ei.
Prizonierul nu catadicsi nici un răspuns. Intră în celulă. Uşa fu ridicată şi aşezată la locul ei cu o bufnitură, proptelele fixate, toţi cei patru temniceri bătându-le entuziasmaţi cu ciocanele. Se strânseră cu toţii în jurul orificiului de aerisire pentru a-şi vedea prizonierul, dar pentru că nu era nici o lumină în închisoare cu excepţia celei provenite de la aerisire, nu zăriră nimic.
— Nu-i consumaţi tot aerul nenorocitului!
— Mai suflaţi-i nişte aer înăuntru!
— Ba mai trăgeţi-i nişte vânturi!
— Cât timp îi dăm?
— O oră.
— Trei minute.
— Cinci ani!
— Mai sunt patru ore până la stingere. Ar trebui să ajungă.
— Dar vreau şi eu!
— Bine, te lăsăm închis toată noaptea.
— În sfârşit, eu am vrut să spun că mâine.
După patru ceasuri au îndepărtat proptelele şi l-au eliberat pe Kadagv. Ieşi de acolo la fel de stăpân pe situaţie ca atunci când intrase, spunând că îi e foame şi că nu e cine ştie ce: dormise mai tot timpul.
— Ai face-o din nou? îl provocă Tirin.
— Bineînţeles.
— Nu, eu vreau să fiu al doilea…
— Lasă gura, Gib. Ascultă, Kad, eşti tu în stare să intri înapoi acolo fără să ştii când te vom elibera?
— Desigur.
— Fără mâncare?
— Le dădeau mâncare prizonierilor, interveni Shevek. Asta e treaba cea mai ciudată dintre toate.
Kadagv ridică din umeri. Atitudinea lui de nobilă îndurare era de netolerat.
— Uite ce este, le spuse Shevek celor doi băieţi mai mici. Mergeţi la bucătărie şi cereţi resturi de mâncare şi mai aduceţi şi o sticlă, ori alt vas cu apă. O să-ţi dăm un sac plin cu tot felul de chestii şi o să poţi rămâne în gaura aia cât îţi pofteşte inima, continuă el, întorcându-se către Kadagv.
— Cât timp vreţi voi, îl corectă Kadagv.
— De acord.Intră acolo! spuse Tirin, siguranţa de sine a lui Kadagv trezindu-i pornirea satirică, teatrală. Eşti prizonier. Nu ai replică. Înţelegi? Întoarce-te! Mâinile pe cap!
— De ce?
— Vrei să te retragi?
Kadagv îl înfruntă morocănos.
— Nu poţi întreba de ce. Pentru că dacă întrebi putem să te batem, iar tu nu ai decât să suporţi şi nimeni nu te va ajuta.Pentru că te putem lovi cu picioarele în testicule, iar tu nu poţi să reacţionezi. Pentru că nu eşti liber. Iar acum, tot mai vrei să mergi mai departe?
— Desigur. Loveşte-mă.
Tirin, Shevek şi prizonierul se priveau unul pe altul formând un grup ciudat, nemişcat în jurul lanternei, în întuneric, între zidurile masive de fundaţie ale clădirii. Tirin zâmbea cu aroganţă, cuprins de încântare.
— Nu-mi spune tu mie ce să fac, bă profitorule. Tacă-ţi fleanca şi intră în celulă!
În momentul în care Kadagv se întoarse pentru a executa ordinul, Tirin îl îmbrânci iar acesta se întinse pe jos cât era el de mare. Prizonierul scoase un strigăt de surpriză sau durere şi se ridică masându-şi un deget care se zgâriase,ori poate se strivise de peretele din spate al celulei. Shevek şi Tirin nu scoaseră o vorbă. Stăteau nemişcaţi, cu chipurile lipsite de expresie, în rolurile lor de gardieni. Nu mai jucau acum rolul cel nou, ci rolul îi juca pe ei. Băieţii mai mici reveniră cu nişte pâine de holum, un pepene şi o sticlă cu apă. Vorbeau pe când se apropiau, dar tăcerea ciudată din dreptul celulei puse stăpânire pe ei imediat. Împinseră înăuntru mâncarea şi apa, apoi ridicară uşa şi o asigurară. Kadagv era singur, în întuneric. Ceilalţi se strânseră în jurul lanternei.
— Unde o să urineze? şopti Gibesh.
— În pat, replică Tirin cu o claritate sardonică.
— Şi dacă-i vine să facă şi altceva? întrebă Gibesh, izbucnind brusc într-un râs ascuţit.
— Mă gândeam… Ce face dacă nu vede… pe întuneric? răspunse Gibesh fără a fi în stare să explice în totalitate imaginaţia sa umoristică.
Toţi începură să râdă fără nici o explicaţie, răcnind până când li se tăie răsuflarea. Erau cu toţii conştienţi că băiatul încuiat în celulă îi auzea râzând.
Trecuse de ora stingerii în căminul copiilor şi mulţi adulţi se culcaseră deja, deşi luminile erau încă aprinse din loc în loc prin domicilii. Strada era pustie. Băieţii o străbătură râzând şi strigându-se unul pe altul, înnebuniţi de plăcerea de a împărtăşi un secret, de a-i deranja pe alţii, plăcerea răutăţii pe cale de a fi comisă. Treziră jumătate din copii, jucând leapşa pe culoare si printre paruri. Nici un adult nu interveni; tumultul se stinse de la sine.
Tirin şi Shevek nu se culcară până târziu, discutând în şoaptă pe patul lui Tirin. Ajunseră la concluzia că însuşi Kadagv o dorise, urmând a petrece două nopţi în închisoare.
Grupul lor se întruni după-amiaza la atelierul de reciclarea lemnului, iar supraveghetorul îi întrebă unde este Kadagv. Shevek schimbă o privire cu Tirin. Se simţea deştept, stăpânit de un sentiment de putere în momentul în care nu răspunse la întrebare. Cu toate acestea, atunci când Tirin răspunse calm că Kadagv trebuie să se fi alăturat altui grup în ziua aceea, minciuna îi produse un şoc.Senzaţia lui de putere secretă îl făcu deodată să nu se simtă bine; picioarele îl dureau, îşi simţea urechile arzând. Iar când supraveghetorul i se adresă, Shevek tresări de panică, ori teamă, ori un sentiment asemănător, un sentiment cum nu mai trăise niciodată, ceva ca jena, dar mult mai rău, interior şi malefic. În timp ce astupa şi nivela găurile de cuie din plăcile cu trei straturi de lemn de holum, şlefuind apoi plăcile până la netezimea mătăsii, se gândea în permanenţă la Kadagv. Ori de câte ori privea în propria-i conştiinţă, îl vedea pe Kadagv. Era dezgustător.
Gibesh, care stătuse de gardă, se apropie de Shevek şi Tirin după cină, cu un aer neliniştit.
— Cred că l-am auzit pe Kadagv spunând ceva acolo, înăuntru, cu o voce cam ciudată.
— Îi dăm drumul, spuse Shevek după un moment de tăcere.
— Fii serios, Shev, îl apostrofă Tirin, nu face pe sentimentalul cu noi! Nu deveni altruist! Lasă-l să termine şi să se respecte pe sine la sfârşit.
— Pe dracu, altruist! Vreau să mă respect pe mine, răspunse Shevek, pornind către centrul de instruire.
Tirin îl cunoştea. Nu mai pierdu vremea certându-se şi îl urmă. Băieţii de unsprezece ani se înşiruiră în urma lor. Se strecurară sub clădire, până la celulă. Shevek scoase una din proptele, Tirin pe cealaltă. Uşa închisorii se prăbuşi în afară cu un zgomot sec. Kadagv zăcea pe pământ, culcat pe o parte. Se sculă, apoi se ridică foarte încet şi ieşi afară. Se aplecă mai mult decât necesar sub acoperişul nu prea înalt, clipind din ochi la lumina lanternei, dar nu arăta altfel decât de obicei. Duhoarea care îl însoţea era de necrezut. Din anumite cauze suferise de diaree. În celulă era mizerie, iar pe cămaşă avea pete de materii fecale. Când le văzu la lumina lanternei, făcu eforturi să le ascundă cu mâna. Nimeni nu vorbi prea mult.