— O zi bună şi ţie, Hawkana! strigă prinţul, pentru că amiaza era călduroasă, iar hangiul bogat în vorbe ca râurile în ape, mereu ameninţând să-şi dea drumul la gură fără oprire. Să pătrundem degrabă între zidurile tale, unde, pe lângă alte calităţi, prea numeroase pentru a le mai aminti, este şi răcoare.
Hawkana dădu scurt din cap şi, luând iapa de căpăstru, o conduse înăuntrul curţii sale; acolo, ţinu scara pentru ca prinţul să coboare, apoi dădu caii pe mâinile grăjdarilor lui şi trimise un băiat afară, dincolo de poartă, să cureţe strada în locul unde aşteptase alaiul.
Înăuntru, oamenii se îmbăiară, stând în bazinul din marmură şi lăsând servitoarele să le toarne apă pe umeri. Apoi se unseră cu uleiuri, după obiceiul castei războinicilor, îmbrăcară veşminte curate şi trecură în sala de ospeţe.
Prânzul dură toată după-amiaza, până când războinicii pierdură numărul felurilor de bucate. În dreapta prinţului aşezat în capul mesei lungi şi scunde, trei dansatoare se unduiau în figuri complicate, pocnind din ţimbale prinse de degete, cu feţe purtând expresiile potrivite fiecărui moment al dansului, în vreme ce patru cântăreţe acoperite cu voaluri interpretau tradiţionala muzică a programului. Masa era acoperită cu o tapiserie măiestrit ţesută în albastru, maro, galben, roşu şi verde, pe care erau înfăţişate o serie de scene de luptă: războinici călare pe slizzarzi şi cai întâmpinau cu lănci şi arcuri cu săgeţi şarjele unor panda cu pene, cocoşi de foc şi plante împodobite cu nestemate; maimuţe verzi se luau la trântă în vârfurile copacilor; Pasărea Garuda{Pasăre fantastică, vehicul al lui Vishnu (n.tr.).} strângea în gheare un demon, izbindu-l cu ciocul şi cu aripile; din adâncurile mării se revărsa o oştire de peşti cu coarne, ţinând ţepi de coral roz în înotătoarele lor împreunate, asaltând un şir de oameni înzăuaţi şi cu coifuri pe capete, care purtau lănci şi torţe aprinse pentru a le aţine drumul pe uscat.
Prinţul abia se atinse de mâncare. Cu bucatele mai mult se jucă, ascultă muzica, râse când şi când la glumele unuia dintre oamenii lui.
Sorbi un şerbet, făcând să sune paharul din sticlă la atingerea de inelele lui.
Hawkana apăru lângă el.
— Sunt toate în regulă, Doamne? se interesă acesta.
— Da, bunule Hawkana, totul este în regulă, răspunse el.
— Nu mănânci la fel ca oamenii tăi. Nu-ţi place mâncarea?
— Nu mâncarea e de vină, ea este excelentă, nici prepararea ei, care este fără cusur, vrednice Hawkana. Mai degrabă pofta mea, care nu a fost deloc la înălţime.
— Ah! făcu Hawkana, cunoscător. Am eu un lucru, lucrul de care e nevoie! Numai unul ca tine îl poate preţui cu adevărat, îndelung s-a mai odihnit pe un anumit raft din beciurile mele. Zeul Krishna l-a ocrotit cumva împotriva trecerii vremii. Mi l-a dat cu mulţi ani în urmă pentru că nu i-a displăcut cum a fost găzduit aici. Am să-l aduc încoace, pentru tine.
După care se înclină şi se retrase din sală.
Când reveni, aducea cu sine o sticlă. Prinţul îi recunoscu forma înainte de a vedea eticheta.
— Burgundia! exclamă el.
— Întocmai, zise Hawkana. Adus din dispărutul Urath, cu multă vreme în urmă.
Mirosi sticla şi zâmbi. Apoi turnă puţin într-un pocal în formă de pară şi-l aşeză în faţa oaspetelui său.
Prinţul îl înălţă şi-i savură buchetul. Sorbi îndelung. Închise ochii.
În încăpere se păstră liniştea, în semn de respect pentru plăcerea lui.
Apoi prinţul coborî paharul, iar Hawkana mai turnă o dată în el produsul strugurilor pinot noir, care nu puteau fi cultivaţi în ţinuturile de aici.
Prinţul nu atinse paharul. În schimb, se întoarse spre Hawkana, spunând :
— Care este cel mai bătrân muzicant din casa aceasta?
— Mankara, aici de faţă, spuse gazda arătând către bărbatul cu părul alb care-şi lua masa pe un gheridon dintr-un colţ al încăperii.
— Bătrân nu la trup, ci de ani, spuse prinţul.
— Ei, ăsta trebuie să fie Dele, zise Hawkana, dacă poate fi considerat muzicant. Spune că a fost aşa ceva, odinioară.
— Dele?
— Rândaşul care are în grijă grajdurile.
— Aha, înţeleg… Trimite după el.
Hawkana bătu din palme şi porunci servitorului care apăru să meargă la grajduri, să-l facă prezentabil pe grăjdar şi să-l înfăţişeze neîntârziat înaintea mesenilor.
— Rogu-te, nu te osteni să-l faci prezentabil, doar adu-l aici, spuse prinţul.
Se lăsă apoi pe spate şi aşteptă, cu ochii închişi. Când grăj-darul se înfăţişă înaintea lui, îl întrebă :
— Spune-mi, Dele, ce fel de muzică ştii tu să cânţi?
— Din cea care nu mai place auzului brahmanilor, răspunse rândaşul.
— Care-ţi era instrumentul?
— Pianul, zise Dele.
— Poţi cânta la vreunul dintre astea?
Arătă spre instrumentele care acum zăceau nefolosite pe mica estradă de lângă perete.
Rândaşul le cercetă aplecându-şi capul pe un umăr.
— Cred că m-aş putea descurca la flaut, dacă e nevoie.
— Ştii vreun vals?
— Da.
— Vrei să cânţi Dunărea albastră?
Expresia tâmpă a rândaşului pieri, lăsând loc uneia de stânjeneală. El îi aruncă o privire rapidă lui Hawkana, care încuviinţă dând din cap.
— Siddhartha este un prinţ printre oameni, fiind dintre Cei Dintâi, declară gazda.
— Dunărea albastră la unul dintre flautele astea?
— Dacă binevoieşti.
Rândaşul ridică din umeri.
— Am să-ncerc, zise el. A trecut îngrozitor de multă vreme… Ţineţi-mi hangul.
Se duse spre locul unde se aflau instrumentele şi şopti ceva stăpânului flautului pe care şi-l alese. Omul dădu din cap. Apoi rândaşul înălţă flautul la buze şi scoase câteva note, de probă. Se opri, repetă încercarea, apoi se întoarse cu faţa.
Înălţă iar flautul şi începu notele tremurătoare ale valsului. În vreme ce el cânta, prinţul îşi sorbi vinul.
Când se opri să-şi tragă suflul, prinţul îi făcu semn să continue. Cântă mai departe, după armonii interzise{Muzica indiană respectă legi armonice diferite de cele occidentale (n.tr.).} şi muzicanţii profesionişti afişară expresii de dispreţ profesional; sub masa lor, însă, mai multe picioare băteau ritmul domol al muzicii.
În cele din urmă, prinţul îşi termină vinul. Seara se apropia de oraşul Mahartha. Îi aruncă rândaşului o pungă cu monede, fără să îl privească în ochi când acesta părăsi sala. Se ridică şi se întinse, acoperindu-şi un căscat cu dosul mâinii.
— Eu mă retrag în încăperile mele, le spuse oamenilor săi. Nu vă pierdeţi la joc moştenirile în absenţa mea.
Ei râseră şi-i urară noapte bună, comandând băuturi tari şi biscuiţi săraţi. Depărtându-se, prinţul auzi în urmă-i zuruitul zarurilor.
Prinţul se culcă devreme, pentru a se putea scula înaintea zorilor. Ordonă unui servitor să rămână în faţa uşii lui toată ziua următoare şi să nu permită nimănui intrarea, spunând că se simte indispus.
Înainte ca primele flori să se deschidă insectelor dimineţii, el părăsise locul de găzduire, martor fiindu-i doar un bătrân papagal verde. Nu înveşmântat în mătăsuri ţesute cu perle plecă el, ci în zdrenţe, cum avea obiceiul să facă în asemenea ocazii. Nu precedat de surle şi tobe merse el, ci în linişte, străbătând străzile abia luminate ale oraşului. Calea îi era pustie, cu excepţia câte unui medic sau a câte unei prostituate întorcându-se de la vreo solicitare târzie. Un câine vagabond se ţinu după el prin cartierul oamenilor de afaceri, în drum spre port.