Se aşeză pe o ladă, la capătul unui dig. Zorii sosiră, ridicând întunericul de peste lume; privi corăbiile agitându-se la venirea mareei, cu pânzele coborâte, cu păienjenişuri de parâme, cu prorele împodobite cu sculpturi înfăţişând monştri sau fecioare. Fiece vizită la Mahartha îl aducea pentru puţin timp şi în port.
Umbrelele roz ale dimineţii se deschiseră deasupra pletelor încâlcite ale norilor şi adieri răcoroase trecură peste docuri. Păsări hulpave, în căutare de stîrvuri, scoteau ţipete răguşite săgetând în zbor prin apropierea turnurilor cu ferestre boltite, pentru a se lăsa apoi în picaj asupra oglinzii apei golfului.
Urmări o corabie ce pornea pe mare, cu pânzele din canava ridicându-se pe catargele înalte şi umflându-se în vântul sărat. La bordul altor corăbii, fixate bine în ancorele lor, începea să se vadă acum mişcare, pe măsură ce echipajele se pregăteau să încarce sau să descarce tămâie, coral, ulei şi tot felul de ţesături, obiecte din metal, animale, cherestea şi mirodenii. Simţi în nări mirosul comerţului şi ascultă înjurăturile marinarilor, toate stârnindu-i deopotrivă admiraţia : cel dintâi pentru duhoarea bogăţiei, iar cele din urmă pentru amestecul celorlalte două preocupări importante ale lui, teologia şi anatomia.
După o vreme, intră în vorbă cu un căpitan străin care supraveghease descărcarea unor saci cu grâne, iar acum se odihnea la umbra unor lăzi.
— Bună dimineaţa, spuse el. Să-ţi fie călătoriile lipsite de furtuni şi de naufragii, iar zeii să te dăruiască pretutindeni cu porturi sigure şi pieţe bune pentru încărcătură.
Celălalt dădu din cap, se aşeză pe o ladă şi începu să-şi umple o pipă scurtă, din lut.
— Mulţumescu-ţi, bătrâne, răspunse. Cu toate că mă rog zeilor din temple după cum îmi place mie, primesc şi binecuvântările oricui altcuiva. Binecuvântările pot fi oricând de folos, mai ales pentru un corăbier.
— Ai avut o călătorie dificilă?
— Mai puţin dificilă decât s-ar fi putut, zise căpitanul. Muntele acela marin care mocneşte, Bombarda lui Nirriti, slobozeşte iarăşi nori grei de fum către ceruri.
— A, ai navigat dinspre sud-vest!
— Da. Chatisthan, dinspre Ispar-de-la-Mare. Vânturile sunt prielnice în această perioadă a anului, numai că au purtat şi cenuşa Bombardei mult mai departe decât şi-ar fi închipuit cineva. Vreme de şase zile a tot căzut asupra noastră zăpada asta neagră, iar miasmele lumilor de dedesubt ne-au urmărit, stricându-ne gustul hranei şi al apei şi făcându-ne ochii să ne lăcrimeze şi gâtlejurile să ne ardă. Am adus multe mulţumiri când, în cele din urmă, am scăpat. Vezi ce murdară e burta corabiei? Să fi văzut pânzele — negre ca părul lui Ratri!
Prinţul se aplecă înainte, să privească mai bine corabia.
— Dar apele nu au fost mai tulburate decât de obicei? întrebă el.
Corăbierul clătină din cap.
— Am întâlnit un vas de război lângă Insula de Sare şi am aflat că cele mai rele descărcări ale Bombardei avuseseră loc cu şase zile înainte. La momentul acela norii ardeau şi s-au ridicat valuri înalte, care au scufundat două corăbii despre care ştiau cei de pe vasul de război şi, probabil, o a treia.
Bătrânul lup de mare se lăsă pe spate, umplându-şi pipa.
— După cum ziceam, un corăbier poate întotdeauna să aibă nevoie de binecuvântări.
— Caut un marinar, spuse prinţul. Un căpitan. Se numeşte Jan Olvegg sau poate acum este cunoscut drept Olvagga. Îl cunoşti?
— L-am cunoscut, zise celălalt, dar este mult de când umbla el pe mări.
— Aşa? Ce s-a ales de el?
Marinarul întoarse capul pentru a-l studia mai bine.
— Cine eşti tu, ca să întrebi? se interesă el într-un târziu.
— Mă cheamă Sam. Jan este un foarte vechi prieten al meu.
— Ce înseamnă „foarte vechi”?
— Cu mulţi, mulţi ani în urmă, într-un alt loc, l-am cunoscut când era căpitan pe un vas care nu plutea pe mările astea.
Căpitanul se aplecă brusc înainte şi luă de jos o bucată de lemn, cu care goni câinele ce dădea târcoale unei stive înălţate de cealaltă parte a digului. Câinele lătră o dată şi se repezi la adăpostul unui depozit. Era acelaşi care-l urmărise pe prinţ de când părăsise casa de oaspeţi a lui Hawkana.
— Fereşte-te de copoii infernului, zise căpitanul. Sunt câini şi câini… şi câini. Trei feluri de câini, dar în portul ăsta goneşte-i pe toţi de lângă tine.
După care îl măsură iar pe celălalt.
— Mâinile tale, spuse el, arătând cu pipa, au purtat de curând inele multe. Au rămas urmele.
Sam îşi privi mâinile şi zâmbi.
— Nimic nu scapă ochilor tăi, corăbierule, răspunse el. Aşa că recunosc evidenţa. Am purtat de curând multe inele.
— Aşadar, ca şi câinii, nici tu nu eşti ceea ce pari a fi… Şi tocmai ai întrebat despre Olvagga, pe numele lui vechi. Numele tău, zici, e Sam. Pesemne, eşti unul dintre Cei Dintâi?
Sam nu răspunse imediat, ci îl studie pe celălalt ca şi cum l-ar fi aşteptat să mai spună ceva.
Dându-şi probabil seama, căpitanul continuă :
— Olvagga, după câte ştiu eu, se număra printre Cei Dintâi, deşi nu vorbea niciodată despre aşa ceva. Fie că eşti tu însuţi dintre Cei Dintâi, fie că eşti unul dintre Maeştri, cunoşti lucrurile astea. Aşa că nu-l dau de gol vorbind astfel. Vreau să ştiu, însă, dacă vorbesc unui prieten sau unui duşman.
Sam se încruntă.
— Jan nu a fost nicicând cunoscut ca unul care-şi făcea duşmani, zise el. Vorbeşti de parcă i-ar avea acum, printre cei pe care-i numeşti Maeştri.
Marinarul continuă să-l privească.
— Nu eşti Maestru, zise el în cele din urmă, şi vii de departe.
— Ai dreptate, încuviinţă Sam, dar spune-mi cum de ştii lucrurile astea.
— Mai întâi, zise celălalt, eşti bătrân. Şi un Maestru putea purta un corp de bătrân, dar… nu mai mult timp decât ar fi rămas câine, adică nu pentru foarte multă vreme. Frica lor de a nu muri pe neaşteptate de adevărata moarte ar fi prea mare. Aşa că unul dintre ei nu ar fi rămas într-un corp un timp atât de îndelungat încât să aibă pe degete, imprimate adânc, urmele inelelor. Pe de altă parte, cei bogaţi nu sunt niciodată deposedaţi de trupuri. Dacă li se refuză renaşterea, ei îşi trăiesc întreaga durată a vieţii. Maeştrii s-ar teme de ridicarea armelor printre fidelii vreunuia dintre cei bogaţi, dacă ar fi ca aceştia să se confrunte cu altceva decât cu moartea naturală. Aşa că un corp precum al tău nu putea fi obţinut într-un asemenea fel. Un trup din rezervoarele vieţii nu ar fi purtat nici el urme de inele.
Prin urmare, concluziona el, după mine, eşti un om important, altceva decât un Maestru. Dacă-l ştii pe Olvagga de pe timpuri, atunci eşti şi tu unul dintre Cei Dintâi, ca şi el. Luându-mă după genul de informaţie pe care-o cauţi, cred că vii de tare departe. Dacă erai din Mahartha, ştiai despre Maeştri şi, ştiind despre Maeştri, ai fi ştiut şi de ce nu poate naviga Olvagga.
— Cunoştinţele tale despre Mahartha par a fi mai vaste decât ale mele… tu, nou sosit în port corăbier.
— La rândul meu, vin şi eu de la mare depărtare, recunoscu căpitanul zâmbind uşor, dar eu pot vizita într-o duzină de luni de două ori pe-atâtea porturi. Aflu noutăţi — ştiri şi zvonuri şi poveşti de pretutindeni — din mai mult de două duzini de porturi. Aud despre intrigile de palat şi despre afacerile din temple. Aflu secretele şoptite la vreme de noapte fetelor de aur pe sub arcul din trestie de zahăr al lui Kama. Aflu despre campaniile purtate de khshatriya{Casta războinicilor (n.tr.).} şi despre înţelegerile făcute de marii negustori asupra viitorului grânelor, al bijuteriilor şi al mătăsii. Beau cot la cot cu barzii şi cu astrologii, cu actorii şi cu servitorii, cu birjarii şi cu croitorii. Uneori, poate, dau peste un port în care au ancorat piraţii şi acolo aflu sumele fixate de ei pentru răscumpărarea celor luaţi captivi. Aşa că să nu ţi se pară ciudat că eu, care vin de departe, pot şti mai multe despre Mahartha decât tine însuţi, care poate că deja locuieşti aici de o săptămână, cu chirie. Când şi când, pot afla chiar şi despre faptele zeilor.