— Atunci îmi poţi spune despre Maeştri şi de ce trebuie ca ei să fie număraţi printre duşmani? întrebă Sam.
— Îţi pot spune câte ceva despre ei, răspunse căpitanul, ca să nu rămâi neavertizat. Negustorii de trupuri sunt în prezent Maeştrii Karmei. Numele lor individuale sunt ţinute secrete acum, după tipicul zeilor, astfel încât pot părea la fel de impersonali ca şi Marea Roată{Ciclul existenţelor, aici înţeles ca expresie a voinţei zeilor (n.tr.).}, pe care pretind că o reprezintă. Nu mai sunt doar negustori de trupuri, ci s-au aliat cu templele. Acestea, la rândul lor, s-au schimbat, deoarece cei asemenea ţie, făcând parte dintre Cei Dintâi, care acum sunt zei, împart Cerurile cu ei. Dacă eşti într-adevăr dintre Cei Dintâi, Sam, drumul te va conduce fie spre zeificare, fie spre moarte, când ajungi în faţa acestor noi Maeştri ai Karmei.
— Cum? întrebă Sam.
— Detalii trebuie să cauţi în altă parte, zise celălalt. Eu nu cunosc procesul prin care se săvârşesc toate aceste lucruri. Întreabă de Jannaveg, croitorul de pânze de corabie, de pe strada Licăririlor.
— Aşa este Jan cunoscut acum?
Celălalt încuviinţă din cap.
— Şi păzeşte-te de câini, zise, sau, mai sigur, de orice este viu şi poate adăposti inteligenţă.
— Cum te cheamă, căpitane? întrebă Sam.
— În portul ăsta, n-am nici un nume, sau am unul fals şi nu văd nici un motiv pentru care te-aş minţi. Bună ziua, Sam.
— Bună ziua, căpitane. Mulţumesc pentru vorbele pe care mi le-ai spus.
Sam se ridică şi părăsi portul, îndreptându-se către cartierul oamenilor de afaceri şi al străzilor comerciale.
Soarele era un disc roşu pe cer, înălţându-se către Podul Zeilor. Prinţul mergea prin oraşul trezit, croindu-şi drum printre tarabele pe care era etalată îndemânarea micilor meşteşugari. Vânzătorii ambulanţi de pomezi şi pudre, parfumuri şi uleiuri, umblau încoace şi-ncolo, pretutindeni. Florăresele îşi vânturau ghirlandele şi cununile de flori în faţa trecătorilor; podgorenii nu spuneau nimic, aşezaţi cu burdufurile lor pe şirurile de bănci umbrite, aşteptându-şi clienţii să vină ei singuri, cum făceau întotdeauna. Dimineaţa mirosea a mâncare gătită, mosc, excremente, carne, uleiuri şi esenţe, toate amestecate şi lăsate slobode să rătăcească, precum un nor invizibil.
Îmbrăcat ca un cerşetor, prinţului nu i se păru nepotrivit să se oprească şi să stea de vorbă cu cocoşatul care ţinea în mână vasul de cerşit.
— Salutare, fârtate, zise el. Tot umblând, am ajuns departe de locul unde locuiesc. Poţi să mă îndrumi spre strada Licăririlor?
Cocoşatul dădu din cap şi-şi agită sugestiv vasul de cerşit.
Sam scoase o monedă din buzunarul bine ascuns sub veşmintele lui zdrenţăroase. O lăsă să cadă în vasul cocoşatului, de unde moneda dispăru rapid.
— Pe acolo.
Omul arătă cu capul.
— Mergi înainte şi, la a treia stradă de-aici, faci la stânga. După care o ţii tot drept până treci de alte două străzi şi ajungi la Cercul Fântânilor, din faţa Templului lui Varuna{Zeul apelor (n.tr.).}. Acolo, la Cerc, strada Licăririlor este marcată cu Semnul Bufniţei.
Sam dădu din cap către cocoşat, îl bătu peste gheb şi-şi continuă drumul.
Când ajunse la Cercul Fântânilor, prinţul se opri. Mai multe duzini de oameni stăteau într-un şir care se tot mişca, în faţa Templului lui Varuna, cel mai aspru şi măreţ dintre toate zeităţile. Aceşti oameni nu se pregăteau să intre în templu, ci erau preocupaţi de un anumit lucru ce presupunea momente de aşteptare şi ajungere la rând. Auzi zornăitul monedelor şi se dădu mai aproape.
Era o maşină, lucitoare, metalică, prin faţa căreia treceau oamenii.
Cineva introducea o monedă în gura unui tigru din oţel. Maşina începea să toarcă precum o pisică. Omul apăsa butoanele în formă de animale şi demoni. Apoi începeau să sclipească nişte lumini în lungul celor doi Naga, şerpii sacri, care se încolăceau în jurul părţii din faţă, transparente, a maşinii.
Sam se apropie şi mai mult.
Omul trase în jos maneta de pe partea laterală a maşinii; şerpii pulsară roşietic; şi acolo, în mijlocul luminii şi în sunetul unei muzici domoale, apăru o roată de rugăciuni care începu să se învârtă cu furie.
Omul avea o expresie plină de fericire. După câteva minute, maşina se opri. El băgă încă o monedă şi trase iar de manetă, făcându-i pe mai mulţi dintre cei aflaţi spre capătul cozii să-şi exprime zgomotos nemulţumirea, remarcând că era cea de-a şaptea pe care o introducea, că era o zi călduroasă, că mai erau si alţii care aşteptau să facă nişte rugăciuni şi că de ce nu se ducea el înăuntru să facă o asemenea mare donaţie direct preoţilor? Cineva observă că, de bună seamă, omuleţul avea multe de ispăşit. Începură să se facă anumite speculaţii cu privire la natura păcatelor lui. Ceea ce fu însoţit de un râset zdravăn.
Văzând că la coadă erau şi câţiva cerşetori care-şi aşteptau rândul, prinţul se duse la capătul ei şi se aşeză şi el.
Pe măsură ce coada înainta, observă că, în vreme ce unii care trecuseră prin faţa maşinii apăsaseră pe butoane, alţii nu introduceau decât un disc plat din metal în gura celui de-al doilea tigru, de pe cealaltă parte a cutiei. După ce maşina înceta să funcţioneze, discul cădea într-o adâncitură şi era recuperat de către proprietarul său. Prinţul se hotărî să rişte o întrebare. Se adresă celui care stătea la coadă înaintea lui.
— Cum se face, spuse el, că unii au propriile lor discuri?
— Pentru că ei s-au înscris, răspunse omul fără să întoarcă privirea spre el.
— La templu?
— Da.
— Aha.
Aşteptă o jumătate de minut, apoi întrebă :
— Cei care nu sunt înscrişi şi vor să folosească maşina, doar ei apasă pe butoane?
— Da, zise celălalt. Spunându-şi numele, ocupaţia şi adresa.
— Dar dacă cineva se află aici în vizită, ca mine?
— Trebuie să adaugi şi numele oraşului din care eşti.
— Şi dacă cineva nu ştie să scrie, ca mine… Atunci?
Celălalt se întoarse spre el.
— Atunci, poate că-i mai bine să-ţi faci rugăciunue în felul vechi şi să dai darul direct în mâinile preoţilor. Sau să te înscrii şi să obţii un disc al tău.
— Înţeleg, zise prinţul. Da, ai dreptate. Trebuie să mă mai gândesc la asta, mulţumesc.
Părăsi rândul şi ocoli fântâna către locul unde, de un stâlp, atârna Semnul Bufniţei. O luă pe strada Licăririlor.
De trei ori întrebă de Janagga, croitorul de pânze de corabie, a treia oară pe o femeie cu braţe puternice şi mustaţă rară, care şedea cu picioarele încrucişate şi împletea un covor, la taraba ei de sub copertina joasă a ceea ce cândva părea să fi fost un grajd şi care mirosea de parcă încă mai era.