Ea îi dădu mârâind îndrumările cerute, după ce-l măsură de sus până jos şi înapoi, cu ochi ciudat de frumoşi, de un căprui catifelat. Sam îi urmă instrucţiunile, luând-o pe o ulicioară în zigzag şi apoi în jos, pe o scară exterioară, care mergea pe lângă zidul unei clădiri cu cinci etaje, sfârşind cu o uşă ce se deschidea într-un coridor de la subsol. Înăuntru era umezeală şi întuneric.
Bătu la cea de-a treia uşă pe stânga şi, după o vreme, uşa se deschise.
Omul se uită la el.
— Da?
— Pot să intru? E o chestiune destul de urgentă…
Omul ezită un moment, apoi dădu brusc din cap şi-i făcu loc să intre.
Prinţul trecu pe lângă el şi păşi înăuntru. O bucată mare de canava era întinsă pe duşumea, în faţa scăunelului pe care omul se reaşeză. Îi făcu semn prinţului să ia loc pe singurul scaun care se mai afla în încăpere.
Era scund şi lat în umeri; părul îi era complet alb, iar pupilele ochilor îi erau invadate de fumuriul începutului de cataractă. Mâinile îi erau mari şi maronii, încheieturile degetelor noduroase.
— Da? repetă el.
— Jan Olvegg? zise celălalt.
Ochii bătrânului se lărgiră, apoi se mijiră până ce deveniră doar nişte deschizături înguste. Cântări în mână o pereche de foarfeci.
— „E cale lungă pân’ la Tipperary”{Refren dintr-un binecunoscut cântec irlandez, în vogă în timpul celui de-al doilea război mondial (n.tr.).}, zise prinţul.
Omul se uită atent, apoi zâmbi brusc.
— „Dacă inima nu-ţi e aici”, continuă el punându-şi foarfecii pe bancul de lucru. Cât timp a trecut de-atunci, Sam? întrebă el.
— Am pierdut socoteala anilor.
— Şi eu. Dar trebuie să fie vreo patruzeci — patruzeci şi cinci? — de când nu te-am mai văzut. Multă bere s-a mai revărsat peste zăgaz de-atunci, dacă pot spune aşa.
Sam dădu din cap.
— Chiar că nu ştiu de unde să încep… zise omul.
— Mai întâi, zi-mi… de ce „Janagga”?
— De ce nu? întrebă celălalt. Sună a ceva serios, muncitoresc. Dar tu? Tot în branşa princiară?
— Tot eu am rămas, răspunse Sam, şi mă cheamă tot Siddhartha, când e să mă cheme.
Celălalt chicoti.
— Şi „Legătorul Demonilor”, recită el. Foarte bine. Să înţeleg, atunci, de vreme ce starea nu ţi se potriveşte cu portul, că umbli incognito, după cum ţi-e obiceiul.
Sam dădu din cap.
— Şi am dat peste multe pe care nu le înţeleg.
— Of, suspină Jan. Of. Cum să încep? Cum? Am să-ţi spun despre mine, cum… Cum am acumulat prea multă karmă rea{Conform doctrinei karmei, există o cuantificare a faptelor, bune şi rele, în funcţie de care se stabileşte „destinul” următoarei existenţe (n.tr.).} pentru a garanta un transfer curent.
— Ce?
— Karmă rea, asta am spus. Vechea religie nu este numai religia — ea este religia cea revelată, obligatorie şi înspăimântător de demonstrabilă. Dar nu te strădui prea tare cu ultima parte. Acum vreo duzină de ani, Consiliul a autorizat folosirea psiho-probelor în cazul celor care se pregăteau de reînnoire. Asta se întâmpla exact după schisma acceleraţionismului teocratic, atunci când Sfânta Coaliţie i-a băgat la înghesuială pe băieţii tehnicişti şi-a tot ţinut-o aşa. Cea mai simplă soluţie era să supravieţuieşti problemei. Trupa de la templu a făcut o înţelegere cu vânzătorii de corpuri: clienţilor li se verificau creierele, iar acceleraţioniştilor li se refuza reînnoirea sau… mă rog… Aşa, pur şi simplu. Nu prea mai sunt mulţi acceleraţionişti acum. Dar asta a fost numai începutul. Partida zeilor a realizat iute că în aşa ceva stătea puterea. A-ţi cerceta creierul a devenit o procedură standard, imediat înainte de transfer. Negustorii de trupuri au devenit Maeştrii Karmei şi parte a structurii templului. Îţi citesc viaţa trecută, greutatea karmei şi-ţi determină viaţa care urmează. E o modalitate perfectă de menţinere a sistemului de caste şi de asigurare a controlului teocratic. Apropo, cei mai mulţi dintre cunoscuţii noştri sunt vârâţi în asta până peste aureole.
— Zeule! exclamă Sam.
— Pluralul, îl corectă Jan. Întotdeauna au fost consideraţi zei, cu Aspecte şi Atribute, dar acum au făcut toată treaba înspăimântător de oficială. Şi oricine se întâmplă să fie dintre Cei Dintâi ar face al naibii de bine să se hotărască dacă vrea zeificare rapidă sau rugul, când pătrunde în Sala Karmei, zilele astea. Când ai fixată întâlnirea? încheie el.
— Mâine, răspunse Sam, după-amiază… De ce mai umbli pe-aici dacă nu ai aureolă sau un pumn de fulgere?
— Pentru că am doi prieteni şi amândoi mi-au sugerat că e mai bine să continuu să trăiesc — în tăcere — decât să mă confrunt cu proba. Am ţinut seamă de sfatul lor înţelept şi, prin urmare, mă învârt tot pe-aici, să cârpesc vele şi să mai fac din când în când câte un iad prin cârciumi. Altfel — ridică o mână bătătorită şi-şi pocni degetele — altfel, dacă nu adevărata moarte, atunci poate un corp măcinat de cancer sau o viaţă interesantă de bivol de apă castrat sau…
— Câine? întrebă Sam.
— Întocmai, răspunse Jan.
Jan umplu liniştea şi două pahare cu clipocitul alcoolului.
— Mulţumesc.
— Un foc al iadului fericit!
Puse sticla înapoi pe bancul de lucru.
— Pe stomacul încă gol… Tu faci chestia asta?
— Ăhă. Am un alambic în cealaltă cameră.
— Cred că trebuie să te felicit. Dacă aveam vreo karmă rea, era dizolvată cu totul până acum.
— Definiţia karmei rele nu este ceva care să le displacă prietenilor tăi zei.
— Ce te face să crezi că ai aşa ceva?
— Am vrut să încep să transfer maşini printre descendenţii noştri de pe aici. Am fost pârât la Consiliu pentru asta. Am negat şi am sperat să se uite. Dar acceleraţionismul a ajuns, deja, atât de departe, încât toată viaţa de-acum încolo n-am să mai pot recupera. Şi e păcat. Mi-ar plăcea să ridic iar pânzele, să pornesc spre un nou orizont. Sau să…
— Verificarea este chiar atât de sensibilă încât să poată detecta ceva atât de puţin palpabil ca atitudinea acceleraţionistă?
— Proba, zise Jan, este destul de sensibilă ca să spună ce ai mâncat la masa de dimineaţă acum unsprezece ani şi unde te-ai tăiat azi-dimineaţă când te-ai ras, în vreme ce fredonai imnul naţional al Andorei.
— Nu erau decât lucruri experimentale când am plecat noi… de-acasă, zise Sam. Cei doi pe care i-am luat noi nu erau decât nişte traductori elementari de unde cerebrale. Când a intervenit ruptura?
— Ascultă la mine, vere de la ţară, zise Jan. Ţi-l mai aduci aminte pe răzgâiatul ăla cârn, cu ascendenţă dubioasă, de a treia generaţie, numit Yama? Puştiul care suprasolicita întruna generatoarele, până când, într-o zi, unul a explodat, iar el a fost ars atât de rău încât a obţinut un al doilea trup — unul în vârstă de mai bine de cincizeci de ani — când el avea numai şaisprezece? Puştiul căruia îi plăceau armele? Tipul care anestezia şi diseca tot ce mişca, aplecat cu atâta plăcere asupra studiului său încât îl poreclisem zeul morţii?
— Da, mi-l aduc aminte. Mai trăieşte?
— Dacă aşa vrei să-i spui. Acum chiar este zeul morţii — nu ca poreclă, ci ca titlu. El a pus verificarea la punct acum vreo patruzeci de ani, dar teocraţii au ţinut-o la păstrare până destul de curând. Am auzit că i s-au mai arătat în vis şi alte câteva mici bijuterii, care să servească voinţei zeilor — cum ar fi o cobră mecanică, în stare să execute o encefalogramă de la mai bine de un kilometru, când se încordează de atac şi-şi lăţeşte coastele.