În celălalt capăt al curţii se afla Sala Karmei, construită din piatră neagră. Prinţul se îndreptă într-acolo, urmat de călăreţii lui, când, pe neaşteptate, se auzi salutat de pe treptele Palatului Maeştrilor, aflat în dreapta. Trase de frâu şi se întoarse să se uite într-acolo. Omul purta o tunică neagră, cu un cerc galben pe piept şi ţinea în mână un toiag din lemn de abanos. Era înalt, greoi şi cu pungi sub ochi. Nu-şi repetă salutul, stătea numai în aşteptare.
Prinţul îşi mână bidiviul către scările largi.
— Trebuie să stau de vorbă cu Maeştrii Karmei, spuse el.
— Ai o întâlnire fixată? întrebă omul.
— Nu, răspunse prinţul, dar este ceva important.
— Atunci, regret că ai bătut calea degeaba. Trebuie să ai fixată întâlnirea. Poţi face aranjamentele la orice templu din Mahartha.
După care, bătu cu toiagul în treaptă, întoarse spatele si se depărtă.
— Smulgeţi din rădăcini tot ce-i în grădină, spuse prinţul oamenilor săi, tăiaţi copacii de colo, strângeţi totul grămadă si daţi foc.
Omul în negru se opri şi se întoarse iar.
Numai prinţul se mai afla la picioarele scărilor. Oamenii lui se îndreptau deja spre grădină.
— Nu poţi face una ca asta, zise omul.
Prinţul surâse.
Oamenii săi descălecară şi începură să reteze tufişurile, croindu-şi drum prin straturile de flori.
— Spune-le să se oprească!
— De ce aş face-o? Am venit să vorbesc cu Maeştrii Karmei, iar tu îmi spui că nu pot. Eu îţi spun că pot şi că o voi face. Vom vedea care dintre noi are dreptate.
— Ordonă-le să se oprească, spuse celălalt, şi am să-ţi duc mesajul Maeştrilor.
— Staţi! strigă prinţul. Dar fiţi gata să începeţi iar.
Omul în negru urcă scările şi dispăru în palat. Prinţul mângâia cornul care-i atârna de un şnur, la gât.
La scurtă vreme, se petrecu o mişcare şi oameni înarmaţi începură să iasă pe uşă. Prinţul duse cornul la gură şi suflă de două ori în el.
Oamenii purtau platoşe din piele neagră — unii dintre ei încă încheindu-şi-le din mers — şi coifuri din acelaşi material. Braţul în care ţineau sabia le era acoperit până la cot şi purtau mici scuturi ovale, din metal, cu o roată galbenă pe un câmp negru, ca emblemă. Aveau săbii lungi, curbate. Umplură treptele şi se opriră ca în aşteptarea unui ordin.
Omul în negru apăru iar şi stătu în capul scărilor.
— Prea bine, zise el, dacă ai un mesaj pentru Maeştri, spune-l!
— Eşti unul dintre Maeştri? întrebă prinţul.
— Da.
— Atunci, probabil că ai cel mai mic rang, de vreme ce trebuie să faci şi pe portarul. Lasă-mă să-i vorbesc celui care este mai-mare peste voi aici.
— Insolenţa îţi va fi plătită şi acum şi în viaţa care va veni, observă Maestrul.
În acel moment, trei duzini de lăncieri pătrunseră pe poartă şi se aliniară de o parte şi de alta a prinţului. Cei opt care începuseră distrugerea grădinii încălecară pe cai şi veniră să se alăture formaţiei, ţinându-şi pregătite săbiile goale.
— Trebuie să pătrundem călare în palatul vostru? întrebă prinţul. Sau binevoieşti să-i aduni şi pe ceilalţi Maeştri, cu care doresc să stau de vorbă?
Aproape optzeci de oameni stăteau pe scări, înfruntându-i cu săbiile în mâini. Maestrul păru să cântărească raportul forţelor. Se hotărî pentru menţinerea lucrurilor aşa cum se prezentau.
— Nu face nimic necugetat, spuse el, pentru că oamenii mei se vor apăra fără nici o cruţare. Aşteaptă-mă să mă întorc. Am să-i chem şi pe ceilalţi.
Prinţul îşi umplu pipa şi şi-o aprinse. Oamenii lui stăteau ca nişte statui, cu lăncile pregătite. Transpiraţia era mai evidentă pe feţele soldaţilor pedeştri de pe primul rând de trepte.
Pentru ca timpul să treacă mai uşor, prinţul se adresă lăncierilor săi:
— Să nu vă gândiţi să vă arătaţi măiestria aşa cum aţi făcut la ultimul asediu al Kapilei. Luaţi ca ţintă pieptul, nu capul. De asemenea, continuă el, să nu vă treacă prin minte să vă ocupaţi cu obişnuita mutilare a celor răniţi sau ucişi — aici este un loc sfânt şi nu trebuie să fie profanat într-un astfel de mod.
Pe de altă parte, adăugă el, am să consider că mi se aduce un afront direct dacă nu vor fi zece prizonieri pentru a fi sacrificaţi lui Nirriti Cel Negru, patronul meu personal — în afara acestor ziduri, desigur, unde celebrarea Pădurii Negre nu va atârna atât de greu în balanţă împotriva noastră…
Spre dreapta se auzi un zăngănit: un pedestraş care se uitase la lungimea lăncii lui Strake leşinase si se rostogolise în jos pe scări.
— Opriţi! strigă personajul în negru, care se arătă împreună cu încă alţi şase — la fel îmbrăcaţi — în capul scărilor. Nu profanati cu vărsare de sânge Palatul Karmei. Sângele acelui războinic căzut deja…
— I se va ridică în obraji, termină prinţul, când îşi va reveni în simţiri — pentru că ucis nu este.
— Ce vrei?
Personajul în negru care i se adresa era potrivit de înalt, dar enorm de gras. Stătea ca o butie uriaşă, neagră, cu toiagul ca un fulger negru-strălucitor.
— Văd numai şapte, răspunse prinţul. Înţeleg că aici îşi au reşedinţa zece Maeştri. Unde sunt ceilalţi trei?
— Ceilalţi trei sunt în acest moment de serviciu în trei săli de lectură din Mahartha. Ce doreşti de la noi?
— Tu eşti mai-marele aici?
— Doar Marea Roată a Legii este mai-mare aici.
— Eşti mai-marele reprezentanţilor Marii Roţi între aceste ziduri?
— Da.
— Prea bine. Vreau să vorbesc între patru ochi cu tine… Acolo, zise prinţul, arătând către Sala Karmei cea neagră.
— Imposibil!
Prinţul îşi bătu de călcâi pipa goală, îi răzui vatra cu vârful pumnalului şi o puse înapoi în punga ei. Apoi se îndreptă bine pe spinarea iepei albe şi strânse cornul de vânătoare în mâna stângă, întâlni privirile Maestrului.
— Eşti absolut sigur de asta? întrebă el.
Gura Maestrului, mică şi strălucitoare, se strâmbă rostind cuvinte ce nu se făcură auzite. Apoi:
— Cum spui tu, încuviinţă el în cele din urmă. Faceţi-mi loc! zise apoi hotărât şi trecu printre rândurile de războinici, oprindu-se înaintea iepei albe.
Prinţul îndemnă iapa cu genunchii, întorcând-o spre Sala Karmei cea neagră.
— Rămâneţi pe poziţie, deocamdată! strigă Maestrul.
— Este valabil şi pentru voi, le spuse prinţul oamenilor săi. Cei doi traversară curtea şi prinţul descălecă înaintea sălii.
— Îmi eşti dator un trup, spuse el cu voce blândă.
— Ce vorbă mai este şi asta? zise Maestrul.
— Sunt prinţul Siddhartha din Kapila, Legătorul Demonilor.
— Siddhartha tocmai a fost servit, spuse celălalt.
— Aşa crezi tu, răspunse prinţul. Servit cu un epileptic, din ordinul lui Brahma. Lucrurile nu stau chiar aşa, oricum. Omul pe care l-ai tratat mai devreme era un impostor încăpăţânat, eu sunt adevăratul Siddhartha, preot fără nume, şi am sosit să-mi revendic trupul — unul întreg şi puternic şi fără boli ascunse. Ai să mă serveşti în această chestiune. Ai să mă serveşti cu voie sau fără voie, dar ai să mă serveşti.
— Aşa crezi?
— Aşa cred, răspunse prinţul.
— La atac! ţipă Maestrul şi-şi repezi bastonul cel negru asupra capului prinţului.
Prinţul se aplecă, evitând lovitura şi se retrase scoţându-şi sabia. Pară de două ori lovitura bastonului. Apoi bastonul îl izbi în umăr, cu o lovitură fulgerătoare, suficientă pentru a-l face să se clatine. Se învârti în jurul iepei albe, urmărit de Maestru. Ferindu-se de lovituri, punând calul între el şi adversarul lui, duse la gură cornul de vânătoare şi suflă în el de trei ori. Sunetele se înălţară deasupra zgomotului luptei înverşunate de pe treptele palatului. Gâfâind, se întoarse şi ridică garda la timp pentru a para o lovitură la tâmplă, care cu siguranţă l-ar fi ucis dacă şi-ar fi atins ţinta.