Prin dumbravă se afla întotdeauna un mare număr de pelerini. Credincioşii, curioşii, precum şi cei care-i pândeau pe ceilalţi treceau permanent pe acolo. Veneau călare, veneau cu luntrea, veneau pe jos.
Alundil nu era un oraş prea mare. Avea şi căsuţe acoperite cu stuf şi bungalouri din lemn; strada lui principală era nepavată şi plină de făgaşe lăsate de roţile carelor; avea două bazare mari şi alte câteva mici; erau câmpuri întinse de cereale, care se revărsau şi se unduiau albastre-verzui împrejurul oraşului, stăpânite de cei din casta Vaisya{Casta oamenilor liberi, meşteşugari, negustori etc. (n.tr.).} şi îngrijite de cei din casta Sudra{Casta servitorilor (n.tr.).}; avea multe hanuri (deşi nici unul atât de bun ca legendarul aşezământ al lui Hawkana, din îndepărtatul Mahartha), datorită constantului aflux de călători; avea sfinţii lui şi povestitorii lui; şi avea templul lui.
Templul era situat pe o mică înălţime din apropierea centrului oraşului şi avea porţi enorme pe fiecare dintre cele patru laturi. Porţile şi zidurile dimprejur erau acoperite cu brâie de sculpturi decorative, reprezentând muzicieni şi dansatori, războinici şi demoni, zei şi zeiţe, animale şi artişti, cupluri care se iubeau şi jumătăţi de oameni, gardieni divini şi devas{Noţiune generică pentru zei (n.tr.).}. Porţile dădeau într-o primă curte, care adăpostea alte ziduri şi alte porţi, ce conduceau la rândul lor către cea de-a doua curte. Prima dintre ele adăpostea un bazar, unde se vindeau ofrande pentru zei. Mai adăpostea şi numeroase mici altare, dedicate zeităţilor mai puţin importante, în această curte se puteau găsi la orice oră a zilei cerşetori care cerşeau, sfinţi care meditau, copii care râdeau, femei care bârfeau, esenţe care ardeau, păsări care cântau, bazine de purificare ce clipoceau şi rugăciunomaturi care bâzâiau.
Curtea interioară, însă, cu altarele ei masive închinate zeităţilor importante, era un centru de intensitate religioasă. Oamenii cântau sau strigau rugăciuni, murmurau versete din Vede, ori stăteau în picioare sau în genunchi sau prosternaţi înaintea unor imagini uriaşe din piatră, care erau adesea atât de încărcate de ghirlande de flori, pătate cu pastă roşie de kum-kum şi înconjurate de mormane de ofrande, încât era imposibil de spus ce zeitate fusese cufundată în mijlocul acelei adoraţii atât de palpabile. Periodic, trâmbiţele templului erau făcute să sune şi se lăsa un moment de linişte până când ecourile lor se stingeau, după care zarva reîncepea.
Şi nimeni nu punea în discuţie faptul că regina acestui templu era Kali. Statuia ei înaltă, din piatră, în altarul său gigantic, domina curtea interioară. Zâmbetul ei abia schiţat, probabil nemulţumit de ceilalţi zei şi de adoratorii lor, era, în felul lui, reţinut ca şi rânjetele înlănţuite ale craniilor pe care le purta drept colier, la gât. În fiecare mână avea câte un pumnal; şi, cu greuta-tea echilibrată pe amândouă picioarele, la jumătatea unui pas, părea că stătea pe gânduri dacă să execute un dans mai înainte de a-i ucide pe cei veniţi la altarul ei. Avea buzele pline şi ochii mari. În lumina torţelor, lăsa impresia că se mişcă.
Se potrivea, prin urmare, faptul că îşi avea altarul aşezat faţă în faţă cu cel al lui Yama, zeul morţii. Se hotărâse, cu destul temei, de către preoţi şi arhitecţi, că el era cel mai potrivit dintre toate zeităţile pentru a-şi petrece ziua, minut de minut, uitându-se la ea, aţintindu-şi privirea neclintită, dătătoare de moarte, în ochii ei, întorcându-i jumătatea de zâmbet cu zâmbetul lui strâmb. Până şi cel mai devotat adorator prefera, de regulă, să facă un ocol, decât să treacă printre cele două altare; iar după căderea întunericului, zona lor de curte era întotdeauna sălaşul liniştii şi al nemişcării, niciodată tulburat de adoratorii întârziaţi.
Dinspre nord, când vânturile primăverii începură să sufle peste ţinut, sosi cel numit Rild. Un bărbat scund, al cărui păr era alb, deşi anii îi erau puţini — Rild, care purta zdrenţele întunecate ale pelerinului, dar pe al cărui antebraţ, când îl găsiră zăcând în mlaştini, cuprins de febră, era înfăşurat cordonul stacojiu, de sugrumător, semnul adevăratei lui profesii: Rild.
Rild sosi primăvara, în perioada festivalului, la Alundil cel din câmpurile albastre-verzui, cu căsuţe acoperite cu stuf şi bungalouri din lemn, cu drumuri desfundate şi multe hanuri, cu bazare şi sfinţi şi povestitori, Alundil al marii renaşteri religioase si al învăţătorului său, a cărui faimă se răspândise peste multe hotare — la Alundil, cel cu templul a cărui zeiţă patroană era regină.
Timpul festivalului.
Cu douăzeci de ani în urmă, micul festival din Alundil fusese o afacere aproape exclusiv locală. Acum, însă, cu afluxul nenumăraţilor călători, provocat de prezenţa Iluminatului, care propovăduia Calea cu Opt Cărări{Potrivit doctrinei budiste, drumul de urmat pentru ajungerea Ia Iluminare este Calea cu Opt Cărări — reprezentate de opt categorii de acţiuni care trebuie să fie făcute „drept”: credinţă, intenţii, vorbire, fapte, trai, strădanii, atenţie şi concentrare (n.tr.).}, festivalul din Alundil atrăgea atât de mulţi pelerini încât locurile de găzduire erau supraaglomerate. Cei care aveau corturi puteau percepe taxe ridicate pentru a le închiria. Grajdurile erau şi ele închiriate pentru a fi ocupate de oameni. Până şi terenurile virane erau oferite cu chirie, pentru instalarea corturilor.
Alundil îl iubea pe Buddha al său. Multe alte oraşe încercaseră să-l atragă departe de dumbrava lui cea vineţie: Shengodu, Floarea Munţilor, îi oferise un palat şi un harem pentru a-şi aduce învăţăturile cu el, pe coline. Dar Iluminatul nu se duse la munte. Kannaka, de pe Fluviul Şarpe, îi oferise elefanţi şi corăbii, o casă în oraş şi o vilă la ţară, cai şi slujitori, pentru a veni să predice pe cheiurile lui. Dar Iluminatul nu se duse la râu.
Buddha rămase în dumbrava lui şi toate lucrurile veneau la el. Cu trecerea anilor, festivalul deveni tot mai mare şi mai lung şi mai complicat, ca dragonii bine hrăniţi, cu solzii toţi lucitori. Brahmanii locali nu erau de acord cu învăţăturile antirituale ale lui Buddha, însă prezenţa acestuia le umplea cuferele cu vârf şi-ndesat; aşa că se învăţară să trăiască în umbra lui largă, nerostind niciodată cuvântul tir-thika — eretic.
Timpul festivalului.
Tobele începură să bată în seara celei de-a treia zile.
În cea de-a treia zi, marile kathakali îşi începură bubuitul rapid. Stacato-ul lor, ce se auzea de la mare depărtare, se propaga peste câmpuri până în oraş, peste oraş, peste dumbrava vineţie şi peste terenurile acoperite cu mlaştini de dincolo de ea. Toboşarii, purtând mundus-uri albe, goi până la brâu, cu pielea întunecată strălucind de transpiraţie, lucrau în schimburi, atât era de obositor ritmul pe care îl susţineau; şi sunetul nu se întrerupea nici o clipă, nici chiar când noul schimb se aşeza pe poziţie dinaintea feţelor bine întinse, din piele tăbăcită, ale instrumentelor.
Când întunericul se lăsă peste lume, călătorii şi locuitorii oraşului, care se puseseră în mişcare de cum auziseră glasul tobelor, începură să pătrundă pe câmpul unde se desfăşura festivalul, larg precum un câmp de bătălie din vechime. Acolo îşi găsiră locuri şi aşteptară ca noaptea să se adâncească şi să înceapă piesa, sorbind între timp ceaiul dulce mirositor pe care-l cumpărau de la tarabele instalate sub copaci.