Domn al Luminii [Lord of Light - ro]

Un vas mare şi pântecos din alamă, de înălţimea unui om, cu fitiluri atârnând peste margini, trona în mijlocul câmpului. Fitilurile erau aprinse, iar în apropierea corturilor actorilor licăreau torţe.

Bătaia tobelor, de aproape, era asurzitoare şi hipnotizantă, iar ritmurile complicate, sincopate, seducătoare. Când se apropie miezul nopţii, cântecele devoţionale începură, înălţându-se şi coborând după cum le dictau marile kathakali şi ţesând ca o plasă în jurul simţurilor.

Se lăsă o scurtă linişte când Iluminatul sosi împreună cu călugării lui, îmveşmântaţi în robele lor galbene ca şofranul, aproape portocalii în lumina flăcărilor. Dar ei îşi traseră jos glugile şi se aşezară pe pământ cu picioarele încrucişate. După o vreme, numai cântările şi glasul tobelor mai umpleau minţile spectatorilor.

Când apărură actorii, gigantici în costumele lor, cu clopoţei la genunchi, nu se auziră de fel aplauze: erau toţi cu atenţia încordată. Dansatorii ritmurilor de kathakali erau faimoşi, antrenaţi din copilărie în gimnastica acrobatică şi în străvechile mişcări ale dansului clasic, cunoscând cele nouă mişcări diferite ale gâtului şi ale ochilor şi sute de mişcări ale mâinilor, necesare pentru a reînvia anticele poveşti de iubire şi de luptă, ale întâlnirilor dintre zei şi demoni, ale vitejeştilor bătălii şi ale sângeroaselor trădări transmise de tradiţie. Muzicanţii strigau cuvintele povestirilor, în vreme ce actorii, care nu vorbeau niciodată, redau înspăimântătoarele aventuri ale lui Rama{Eroul central al Ramayanei, una dintre cele mai vechi epopei indiene, şi avatar al lui Vishnu (n.tr.).} şi ale fraţilor Pandava{Eroi ai Mahabharatei, cel de-al doilea mare poem epic indian (n.tr.).}. Cu machiaje în verde şi roşu sau negru şi alb strălucitor, ei umblau peste câmp, cu fustele unduindu-li-se, cu nimburile închipuite din oglindă pisată, lucindu-le în lumina felinarelor. Când şi când, felinarele pâlpâiau şi trosneau şi era ca şi cum un halou de lumină sfântă sau nesfântă le-ar fi jucat în jurul capetelor, ştergând cu totul sentimentul întâmplării, făcându-i pe spectatori să simtă pentru un moment că ei înşişi erau iluzia şi că măreţele personaje ale dansului ciclopic erau singurele lucruri reale de pe lume.

Dansul continuă până la revărsatul zorilor şi se termină o dată cu răsăritul soarelui. Înainte să se crape de ziuă, oricum, dinspre oraş sosi unul dintre purtătorii de robe galbene, care-şi făcu drum prin mulţime şi-i spuse ceva la ureche Iluminatului.

Buddha dădu să se ridice, apoi păru să se gândească mai bine şi se reaşeză. Îi şopti călugărului un mesaj, iar acesta aprobă din cap şi părăsi câmpul festivalului.

Buddha, imperturbabil, îşi îndreptă iarăşi atenţia asupra spectacolului. Un călugăr aşezat în apropiere observă că bătea uşor cu degetele în pământ şi hotărî că Iluminatul ţinea, probabil, ritmul tobelor, fiind binecunoscut tuturor că el se afla deasupra unor lucruri precum nerăbdarea.

Când piesa se sfârşi, iar Surya, soarele, coloră în roz poalele cerurilor de deasupra inelului dinspre răsărit al lumii, fu ca şi cum noaptea care tocmai trecuse ar fi ţinut mulţimea prizonieră într-un vis încordat şi înfricoşător, din care, istoviţi, erau abia acum eliberaţi, pentru a rătăci în ziua ce se năştea.

Buddha şi adepţii lui se aşternură imediat la drum, în direcţia oraşului. Nu se opriră pentru popas, ci trecură prin Alundil cu mers iute, dar demn.

Când ajunseră iar în dumbrava vineţie, Iluminatul îşi sfătui discipolii să se odihnească, iar el se îndreptă spre un mic pavilion din adâncul pădurii.

Călugărul care adusese mesajul în timpul festivalului se afla în pavilion. Acolo îngrijea febra călătorului peste care dăduse în mlaştini, unde se afunda adeseori pentru a medita mai profund asupra stării de putrezire pe care trupul lui avea să o cunoască după moarte.

Tathagatha îl studie pe bărbatul care zăcea întins pe rogojină. Buzele îi erau subţiri şi palide; avea fruntea înaltă, pomeţii obrajilor înalţi, sprâncenele îngheţate, urechile ascuţite; şi Tathagatha ghici că atunci când pleoapele acelea aveau să se ridice, ochii ce vor fi lăsaţi să se vadă urmau să fie de un albastru deschis sau cenuşii. Era un aer de… transparenţă… sau de fragilitate în starea lui de inconştienţă, ce putea să se datoreze în parte febrei care-i măcina trupul, dar care nu îi putea fi atribuită întru totul. Omuleţul nu dădea impresia că ar fi unul care să poarte asupra lui lucrul pe care acum Tathagatha îl ridică în mână. Mai degrabă, la o primă vedere, părea a fi foarte în vârstă. Dacă cineva se uita mai bine la el şi realiza că părul său fără culoare şi trupul subţiratic nu însemnau o vârstă înaintată, ar fi fost izbit de ceva copilăresc în înfăţişarea lui. După aspectul pielii, Tathagatha se îndoia că omul din faţa sa avea nevoie să se bărbierească prea des. Poate o uşor poznaşă încreţire se ascundea acum undeva, între obraji şi colţurile gurii. Poate că nici asta.

Buddha ridică stacojiul cordon de sugrumător, care era un obiect purtat numai de călăii sacri ai zeiţei Kali. Îi mângâie împletitura fină din mătase. Nu avea nici o îndoială că era destinat să se încolăcească într-un anume fel împrejurul propriului său gât.

Aproape inconştient, îl apucă şi făcu mişcările necesare cu mâinile.

Apoi îşi ridică privirile către călugărul care îl urmărea cu ochii holbaţi, zâmbi cu zâmbetul lui imperturbabil şi lăsă cordonul deoparte. Cu o cârpă umedă, călugărul şterse transpiraţia de pe fruntea palidă.

Omul de pe rogojină se cutremură sub atingere şi deschise ochii brusc. Se citeau în ei nebunia febrei şi faptul că nu puteau vedea, însă Tathagatha simţi o tresărire când le întâlni privirea.

Erau închişi, foarte închişi, aproape negri şi era imposibil de spus unde se sfârşea pupila şi unde începea irisul. Era ceva extrem de tulburător ca nişte ochi de o asemenea putere să aparţină unui trup atât de fragil şi stors de vlagă.

Se aplecă şi atinse mâinile omului, şi fu ca şi cum ar fi atins o bucată de oţel, rece şi impenetrabilă. Trase cu vârful unghiei o dâră peste dosul mâinii lui drepte. Nici o zgârietură sau adâncitură nu rămase şi unghia îi alunecă uşor, ca peste o suprafaţă de sticlă. Îndoi unghia degetului mare de la mâna dreaptă a omului şi-i dădu drumul. Nu se produse nici o schimbare bruscă de culoare. Era ca şi cum aceste mâini ar fi fost moarte sau doar nişte obiecte mecanice.

Îşi continuă examinarea. Fenomenul înceta oarecum deasupra încheieturilor mâinilor şi se manifesta iar în alte locuri. Mâinile, pieptul, abdomenul, gâtul şi porţiuni din spate fuseseră înmuiate în baia morţii, care dădea această aparte putere de inflexibilitate. Imersia totală ar fi fost, desigur, fatală, dar aşa cum era, omul îşi schimbase ceva din sensibilitatea tactilă pe echivalentul unor mănuşi de protecţie invizibile, pieptar de platoşă, apărătoare pentru gât şi armură pentru spate, din oţel. Era într-adevăr unul dintre asasinii aleşi ai teribilei zeiţe.

— Cine mai ştie de acest om? întrebă Buddha.

— Călugărul Simha, răspunse celălalt, care m-a ajutat să-l aduc aici.

— El a văzut asta?

Tathagatha arătă din priviri spre cordonul stacojiu.

Călugărul dădu afirmativ din cap.

— Du-te şi scoate-l la iveală. Adu-mi-l de îndată. Nu spune nimănui despre asta, ci doar că un pelerin a căzut bolnav şi că-l îngrijim aici. Am să-l veghez eu însumi şi am să mă ocup de boala lui.