— Da, Ilustre Doamne!
Călugărul se grăbi să părăsească pavilionul.
Tathagatha se aşeză lângă rogojină şi se puse pe aşteptat.
Trecură două zile înainte ca febra să slăbească şi inteligenţa să revină în ochii aceia negri. Dar pe parcursul celor două zile, toţi care trecură pe lângă pavilion putură auzi glasul Iluminatului vorbind întruna, monoton, ca şi cum i s-ar fi adresat în somn celui pe care-l avea în grijă. Când şi când, omul bolborosea el însuşi cuvinte de neînţeles sau striga, aşa cum se întâmplă adeseori în caz de febră mare.
În cea de-a doua zi, omul deschise brusc ochii şi privi în sus. După care se încruntă şi întoarse capul.
— Bună dimineaţa, Rild, zise Tathagatha.
— Cine eşti?… Întrebă celălalt cu un neaşteptat glas de bariton.
— Unul care vă învaţă calea spre eliberare.
— …Buddha?
— Sunt numit astfel.
— Tathagatha?
— Mi s-a dat şi acest nume.
Celălalt încercă să se ridice, nu reuşi, se aşeză la loc. În tot acest timp, ochii lui îşi păstrară expresia neschimbată.
— Cum se face că îmi ştii numele? întrebă el în cele din urmă.
— În timpul febrei ai vorbit foarte mult.
— Da, am fost foarte bolnav şi fără doar şi poate că am bâiguit destule. M-am ales cu friguri în mlaştina aia blestemată.
Tathagatha zâmbi.
— Unul dintre dezavantajele călătoriei de unul singur este acela că atunci când cazi, nu are cine să te ajute.
— Adevărat, recunoscu celălalt şi ochii i se închiseră din nou, iar respiraţia îi deveni profundă.
Tathagatha rămase aşezat cu picioarele încrucişate, în poziţia lotusului{Postura de meditaţie în practicile yoga (n.tr.).}.
Când Rild se trezi iar, era seară.
— Mi-e sete, zise el.
Tathagatha îi dădu apă.
— Foame? întrebă el.
— Nu, încă nu. Mi s-ar răzvrăti stomacul.
Se ridică pe coate şi se uită la cel care-l îngrijea. Apoi se lăsă iarăşi pe rogojină.
— Tu eşti acela, anunţă el.
— Da, răspunse celălalt.
— Ce ai de gând să faci?
— Să te hrănesc, când ai să spui că ţi-e foame.
— După aceea, vreau să spun.
— Să te veghez când dormi, ca nu cumva să faci iar febră.
— Nu asta vreau să spun.
— Ştiu.
— După ce am să mănânc şi am să mă odihnesc şi am să-mi recapăt forţele… Atunci?
Tathagatha zâmbi şi scoase cordonul de sub robă.
— Nimic, zise el, absolut nimic.
Şi-i aşeză lui Rild cordonul peste umăr, după care îşi retrase mâna.
Celălalt clătină din cap şi se lăsă pe spate. Întinse mâna şi luă şnurul stacojiu. Şi-l încolăci peste degete, apoi în jurul încheieturii. Îl mângâie.
— E sfânt, zise el după o vreme.
— Aşa s-ar părea.
— Ştii la ce este folosit şi ce destinaţie are?
— Desigur.
— Atunci de ce n-ai să faci absolut nimic?
— Nu am deloc nevoie să fac ceva. Toate lucrurile vin la mine. Dacă ceva trebuie să fie făcut, tu eşti acela care trebuie să facă.
— Nu înţeleg.
— Ştiu si asta.
Omul îşi cufundă privirea în umbrele de deasupra.
— Acum, am să încerc să mănânc, anunţă el.
Tathagatha îi dădu fiertură de carne şi pâine, pe care bolnavul reuşi să le înghită fără să le verse. Apoi Rild bău iarăşi apă şi, când termină, respira greu.
— Ai jignit Cerurile, declară el.
— Sunt conştient de asta.
— Şi ai ştirbit măreţia zeiţei, a cărei supremaţie nu a fost niciodată pusă la îndoială aici.
— Cunosc.
— Dar îţi datorez viaţa şi ţi-am mâncat pâinea…
Nu primi răspuns.
— Din cauza asta, trebuie să-mi încalc cel mai sacru jurământ, termină Rild. Nu te pot ucide, Tathagatha.
— Atunci, îmi datorez viaţa faptului că tu mi-o datorezi pe a ta. Hai să considerăm că suntem chit cu vieţile.
Rild scoase un uşor chicotit.
— Aşa să fie, zise el.
— Ce vei face acum, dacă ţi-ai abandonat misiunea?
— Nu ştiu. Păcatul îmi este prea mare pentru a-mi permite să mă întorc. Acum, am jignit şi eu Cerurile, iar zeiţa îşi va întoarce faţa de la rugăciunile mele. Am înşelat-o.
— În cazul ăsta, rămâi aici. Cel puţin, vei avea companie în osândire.
— Prea bine, acceptă Rild. Altceva nu mi-a mai rămas de făcut.
Adormi din nou, iar Buddha zâmbi.
În zilele următoare, pe măsură ce festivalul se derula înainte, Iluminatul predică mulţimilor ce se perindau prin dumbrava vineţie. Le vorbi despre unitatea tuturor lucrurilor, mari şi mici, despre legea cauzalităţii, despre devenire şi moarte, despre iluzia existenţei, despre scânteia atman-ului, despre calea salvării prin renunţarea la sine şi unirea cu întregul; le vorbi despre realizare şi iluminare, despre inutilitatea ritualurilor brahmane, comparându-le formele cu vasele goale de conţinut. Mulţi ascultau, putini auzeau şi câţiva rămâneau în dumbrava vineţie, pentru a îmbrăca roba galbenă ca şofranul a celor care caută Adevărul.
Şi de fiecare dată când Buddha propovăduia, omul Rild stătea prin apropiere, purtându-şi veşmintele negre şi platoşele din piele, cu ochii lui ciudaţi aţintiţi fără încetare asupra Iluminatului.
La două săptămâni după însănătoşire, Rild veni la Învăţător pe când acesta se plimba printre copaci, meditând. Îşi potrivi pasul după al lui şi, după o vreme, vorbi:
— Iluminatule, ţi-am ascultat învăţăturile, şi le-am ascultat bine. Mult am mai cugetat asupra lor.
Celălalt dădu din cap.
— Întotdeauna am fost un om religios, declară el, altfel nici nu m-ar fi ales pentru slujba pe care am avut-o cândva. După ce mi-a devenit imposibil să-mi îndeplinesc misiunea, am simţit un mare gol lăuntric. Îmi pierdusem zeiţa, şi viaţa nu mai avea nici un sens pentru mine.
Celălalt ascultă în linişte.
— Dar ţi-am auzit cuvintele, continuă el, şi ele m-au umplut de un fel de bucurie. Mi-au arătat o altă cale către salvare, o cale pe care am simţit-o superioară celei pe care o urmasem mai înainte.
Buddha îi cerceta chipul în vreme ce Rild vorbea.
— Modul tău de a renunţa este unul total, pe care eu îl simt a fi bun. Se potriveşte cu ceea ce îmi trebuie mie. Prin urmare, cer permisiunea să fiu primit în comunitatea ta de oameni care caută Adevărul şi să-ţi urmez calea.
— Eşti sigur, întrebă Iluminatul, că nu cauţi doar să te auto-pedepseşti pentru ceea ce apăsa asupra conştiinţei tale ca o greşeală sau ca un păcat?
— De asta sunt sigur, zise Rild. Am strâns cuvintele tale în mine şi am simţit adevărul pe care-l conţin. Cât am fost în slujba zeiţei, am ucis mai mulţi oameni decât frunze vineţii pe crengi, cât vezi cu ochii în jur. Nu mai pun la socoteală femeile şi copiii. Aşa că nu mă las uşor furat de cuvinte, am auzit prea multe, rostite pe toate tonurile — rugătoare, certăreţe, înjurând. Cuvintele tale, însă, mă mişcă, sunt superioare învăţăturilor brahmanilor. Cu bucurie aş deveni călău în slujba ta, înlăturându-ţi duşmanii cu un şnur galben ca şofranul, sau cu o sabie sau pumnal sau cu mâinile, pentru că sunt iscusit în mânuirea tuturor armelor — trei vieţi mi-am petrecut învăţându-le meşteşugul —, dar ştiu că nu aceasta îţi este calea. Moartea şi viaţa pentru tine sunt tot una şi tu nu cauţi nimicirea duşmanilor tăi. Aşadar, cer intrarea în Ordinul tău. Pentru mine n-are să fie un lucru atât de greu cum ar fi pentru alţii. Alţii trebuie să renunţe la casă şi la familie, la strămoşi şi la avere. Eu nu am asemenea lucruri. Trebuie să renunţi la propria-ţi voinţă, ceea ce eu am făcut deja. Tot ce-mi mai trebuie acum este o robă galbenă.