Domn al Luminii [Lord of Light - ro]

— A ta este, zise Tathagatha, împreună cu binecuvântarea mea.

Rild îmbrăcă roba de călugăr budist şi începu să postească şi să mediteze. După o săptămână, când festivalul era pe sfârşite, se duse în oraş cu vasul de cerşit, împreună cu mai mulţi alţi călugări. Dar nu se mai întoarse cu ei. Ziua se scurse, se făcu seară, seara se transformă în întuneric. Trâmbiţele templului îşi făcuseră auzite deja ultimele note ale cântecului nagaswaram, iar mulţi dintre călători părăsiseră festivalul.

Mult timp, Iluminatul umblă prin pădure, meditând. După care, dispăru şi el.

Depărtându-se de dumbravă şi de mlaştinile de dincolo de ea, către oraşul Alundil, deasupra căruia pândeau piscurile pietroase şi împrejurul căruia se întindeau câmpurile albastre-verzui, în oraşul Alundil, încă împânzit de călători, mulţi dintre ei plutind în înălţimile reveriei, pe străzile oraşului Alundil, către înălţimea pe care se afla templul, păşea Buddha.

Pătrunse în curtea din afară şi aici era linişte. Câinii şi copiii şi cerşetorii plecaseră. Preoţii dormeau. Un slujbaş picotea în spatele unei tarabe din bazar. Multe altare erau de-acum goale, statuile fiind băgate înăuntru. Înaintea altor câteva, credincioşii erau îngenunchiaţi în rugăciune târzie.

Intră în curtea interioară. Un ascet era aşezat pe o rogojină în faţa statuii lui Ganesha{Zeul înţelepciunii (n.tr.).}. Semăna el însuşi cu statuia, nefăcând nici o mişcare vizibilă. Patru felinare cu ulei licăreau în curte, lumina lor pâlpâitoare accentuând şi mai mult umbrele lăsate asupra celor mai multe dintre altare. Mici candele aruncau o lumină slabă peste câteva dintre statui.

Tathagatha traversă curtea şi se opri dinaintea statuii înalte a lui Kali, la picioarele căreia licărea un felinar micuţ. Zâmbetul zeiţei părea că se modifică din clipă în clipă, privind în jos, către omul din faţa ei.

Atârnat pe braţul ei întins înainte, înfăşurat o dată în jurul vârfului pumnalului, era un cordon stacojiu de sugrumător.

Tathagatha îi întoarse zâmbetul, iar ea păru că se încruntă.

— E un abandon, draga mea, zise el. Ai pierdut runda asta. Ea păru că dă uşor din cap, a încuviinţare.

— Îmi pare bine să obţin o atât de înaltă recunoaştere într-o perioadă de timp atât de scurtă, continuă el. Dar chiar dacă ai fi reuşit, băbuţo, prea puţin ţi-ar fi fost de folos. De-acum este târziu. Am început ceva ce tu nu poţi opri. Prea mulţi au auzit vechile cuvinte. Credeai că s-au pierdut şi la fel credeam şi eu. Dar ne-am înşelat amândoi. Religia prin care stăpâneşti tu e foarte veche, zeiţă, dar şi protestul meu are o tradiţie la fel de venerabilă. Prin urmare, numeşte-mă protestant şi ţine minte: acum sunt mai mult decât un om. Noapte bună!

Părăsi templul şi altarul lui Kali, de unde Yama îl ţintuia cu privirile.

Era cu multe luni înainte să se producă miracolul, iar când se înfăptui, nu păru a fi un miracol, pentru că se obişnuiseră treptat cu el.

Rild, care apăruse dinspre nord când începuseră să sufle peste ţinut vânturile primăverii, Rild, care apăruse purtând moartea înfăşurată pe braţ şi focul negru în priviri, Rild, cel cu sprâncene albe şi urechi ascuţite, vorbi într-o după-amiază, când primăvara trecuse şi când lungile zile de vară atârnau fierbinţi sub Podul Zeilor. Vorbi, cu vocea lui surprinzătoare de bariton, pentru a răspunde unei întrebări puse lui de un călător.

Omul îi puse şi o a doua întrebare, apoi o a treia.

Continuă să vorbească, iar unii dintre ceilalţi călugări şi câţiva dintre pelerini se adunară în jurul lui. Răspunsurile urmând întrebărilor, care acum veneau de la toţi, fură din ce în ce mai lungi, pentru că deveniră parabole, exemple, alegorii.

După care, i se aşezară la picioare, şi ochii lui negri deveniră ochiuri stranii de apă, şi vocea i se pogora ca din Ceruri, limpede şi blândă, melodioasă şi convingătoare.

Îl ascultară, apoi călătorii îsi văzură de drum. Dar se întâlniră între ei şi stătură de vorbă cu alţi călători de pe drum, astfel încât, înainte ca vara să se sfârşească, pelerinii care veneau în dumbrava vineţie cereau să-l cunoască pe acest discipol al lui Buddha şi să-i asculte cuvintele.

Tathagatha îşi împărţi predicile cu el. Împreună, propovăduiră Calea cu Opt Poteci, învăţând mulţimile despre slava Nirvanei, iluzia existenţei şi lanţurile pe care lumea le aruncă asupra omului.

Şi fură momente când însuşi Tathagatha cel cu vorbă dulce asculta la cuvintele discipolului său, ce digerase toate lucrurile pe care le predicase el, meditase îndelung şi complet asupra lor, iar acum, ca şi cum ar fi aflat intrarea într-o mare tainică, se cufunda cu mâinile lui tari ca oţelul în locuri cu ape ascunse, apoi stropea cu adevăr şi frumuseţe peste capetele ascultătorilor.

Vara se scurse. Nu mai era nici o îndoială acum că doi erau cei care primiseră iluminarea: Tathagatha şi micul lui discipol, pe care-l numiră Sugata{Cel care a trecut la fericire (sanscr.) (n.tr.).}. Se spunea chiar că Sugata avea puterea de a vindeca şi, când ochii îi străluceau ciudat, iar atingerea de gheaţă a mâinilor lui se lăsa asupra unui mădular chircit, acel mădular se îndrepta la loc. Şi se spunea că unui orb îi revenise brusc vederea în timpul unei predici a lui Sugata.

Două erau lucrurile în care credea Sugata: Calea Salvării şi Tathagatha, Buddha.

— Slăvite Doamne, îi spuse el într-o zi, viaţa mi-a fost goală până în ziua în care mi-ai descoperit Adevărata Cale. Când tu ai primit iluminarea, înainte de a începe să propovăduieşti, a fost ca o văpaie de foc şi ca un muget de ape, iar tu — pretutindeni şi parte a tot ce există: norii şi copacii, animalele din pădure, oamenii cu toţii, zăpada de pe culmile munţilor şi osemintele de pe câmpuri?

— Da, zise Tathagatha.

— Eu, de asemenea, cunosc bucuria acestor lucruri, spuse Su-gata.

— Da, ştiu, încuviinţă Tathagatha.

— Înţeleg acum de ce ai spus cândva că toate lucrurile vin la tine: pentru că aduseseşi o asemenea doctrină în lume. Înţeleg acum de ce erau zeii invidioşi. Bieţii zei! Sunt de plâns. Tu, însă, ştii. Ştii toate lucrurile.

Tathagatha nu răspunse.

Când vânturile primăverii suflară iarăşi peste pământ, anul scurgându-se întreg de la sosirea noului Buddha, din înalt se auzi un strigăt înfricoşător.

Cetăţenii oraşului Alundil se opriră pe străzi ca să se uite în sus, spre cer. Cei din casta Sudras, care se aflau pe câmp, îşi lăsară lucrul şi-şi ridicară privirile. În marele templu de pe colină se lăsă deodată liniştea. În dumbrava vineţie de dincolo de oraş, călugării îşi întoarseră capetele.

Cel care era născut să stăpânească vântul, străbătea cerurile… Din nord veni — verde şi roşu, galben şi cafeniu… Lunecarea îi era un dans, calea îi era aerul…

Se auzi încă un strigăt, apoi bătaia formidabilelor aripi, în vreme ce urca deasupra norilor, pentru a se face un punctuleţ negru.

După care se prăvăli, ca un meteorit, izbucnind în flăcări, cu toate culorile învăpăiate şi strălucitor arzând, pe măsură ce creştea şi creştea, depăşind orice închipuire despre ceva ce putea trăi la asemenea dimensiuni, la asemenea viteză, la asemenea măreţie…