Jumătate spirit, jumătate pasăre, legendă întunecând cerul.
Bidiviul lui Vishnu, al cărui cioc sfărâmă care de luptă.
Pasărea Garuda se roti deasupra oraşului Alundil.
Dădu o roată şi trecu peste crestele de piatră ce se înălţau dincolo de oraş.
— Garuda!
Cuvântul străbătu în goană oraşul, câmpurile, templul, dumbrava.
Numai că nu zbura de una singură; era ştiut că un singur zeu putea călări pe Pasărea Garuda.
Se făcu linişte. După acele ţipete şi zbateri tunătoare de aripi, părea firesc să se vorbească doar în şoaptă.
Iluminatul stătu pe drumul dinaintea dumbrăvii, iar călugării se adunară împrejurul lui, cu privirile îndreptate către înălţimile stâncoase.
Sugata veni şi se opri alături de el.
— Cu numai o primăvară înainte… zise el.
Tathagatha încuviinţă dând din cap.
— Rild a dat greş, zise Sugata. Ce lucru mai vine din Ceruri?
Buddha ridică din umeri.
— Mă tem pentru tine, Învăţătorule. În toate vieţile pe care le-am trăit, tu mi-ai fost singurul prieten. Învăţăturile tale mi-au dat pacea. Ei de ce nu te pot lăsa în pace? Eşti cel mai inocent dintre oameni, iar doctrina ta este cea mai blândă. Ce rău le-ai putea tu produce?
Buddha se răsuci în cealaltă parte.
În acel moment, cu o bătaie puternică din aripi şi slobozind un ţipăt strident din ciocul căscat, Pasărea Garuda se înălţă iar deasupra munţilor. De astă dată nu mai dădu ocol oraşului, ci se urcă la mare înălţime în văzduh, dispărând spre nord. Atât de mare fu viteza cu care trecu, încât se făcu nevăzută în câteva clipe.
— Pasagerul a descălecat şi a rămas acolo, sugeră Sugata.
Buddha se afundă în dumbrava vineţie.
Sosi de dincolo de înălţimile de piatră, mergând pe jos.
Ajunse la o trecere tăiată în stâncă şi-şi urmă calea, neauzit, cu cizmele sale roşii, din piele, pe drumul pietros.
De dinaintea lui se auzi susur de apă curgătoare, dinspre un pârâiaş care tăia poteca. Aruncându-şi peste umeri pelerina roşie ca sângele, înaintă spre o curbă pe care o făcea poteca; rubinul de pe mânerul sabiei strălucea în montura lui stacojie.
Ocolind un colţ de stâncă, se opri.
Cineva aştepta mai încolo, lângă buşteanul care trecea peste pârâu.
Ochii i se îngustară pentru o clipă; continuă să înainteze.
Acolo se afla un omuleţ ce purta veşmintele negre ale pelerinilor, încins cu un ham din piele, de care era atârnată o sabie scurtă, curbată, din oţel strălucitor. Omul avea capul ras cu grijă, cu excepţia unui smoc de păr alb. Sprâncenele îi erau albe deasupra ochilor negri, iar pielea îi era deschisă la culoare; urechile păreau a-i fi ascuţite.
Călătorul ridică mâna şi i se adresă omului de dinaintea lui, spunându-i:
— Bună ziua, pelerinule.
Omul nu răspunse, dar îi bară drumul, proptindu-se în faţa buşteanului pus de-a curmezişul peste pârâu.
— Iartă-mă, bunule pelerin, dar tocmai vroiam să trec pe aici, iar tu îmi faci trecerea dificilă.
— Greşeşti, Doamne Yama, dacă socoti că ai să treci pe aici, spuse celălalt.
Cel în Roşu zâmbi, lăsând să se vadă un şir lung de dinţi netezi şi albi.
— Întotdeauna este o plăcere să fii recunoscut, îl încunoştiinţă el, chiar şi de către unul care transmite informaţii greşite în celelalte privinţe.
— Eu nu mă joc cu vorbele, zise omul în negru.
— Ah? Îşi înălţă celălalt sprâncenele într-o expresie exagerat întrebătoare. Atunci cu ce te joci, domnule? Desigur, nu cu bucata aia de metal îndoit pe care o porţi.
— Cu nimic altceva.
— La început am luat-o drept un toiag barbar de rugăciune. Înţeleg că asta este o regiune plină de culte ciudate şi de secte primitive. Pentru un moment, am crezut că eşti un adept al vreunei asemenea superstiţii. Dar dacă, precum zici, este într-adevăr o armă, atunci să cred că ştii s-o foloseşti?
— Oarecum, răspunse omul în negru.
— Bun, atunci, zise Yama, pentru că îmi displace să fiu nevoit să ucid un om care nu ştie pe ce lume se află. Mă simt obligat să-ţi atrag atenţia, oricum, că atunci când te vei afla înaintea Celui Prea înalt, la judecată, vei fi învinuit de sinucidere.
Celălalt zâmbi uşor.
— De îndată ce te simţi gata, zeu al morţii, am să înlesnesc ieşirea spiritului tău din învelişul lui trupesc.
— Doar încă un lucru, atunci, zise Yama, şi am să pun repede capăt discuţiei. Dă-mi un nume, să-l spun preoţilor, ca să ştie pentru cine vor face slujbele.
— Am renunţat la numele meu de pe urmă doar cu puţin timp înainte, răspunse celălalt. De aceea, asociatul lui Kali trebuie să-şi primească moartea de la unul care nu are nume.
— Rild, eşti nebun, zise Yama şi-şi trase sabia.
Omul în negru şi-o trase şi el.
— Şi se potriveşte că te duci fără nume pe drumul pierzaniei. Ti-ai trădat zeiţa.
— Viaţa este plină de trădări, răspunse celălalt, înainte să lovească. Venind împotriva ta acum şi în acest fel, trădez de asemenea învăţăturile noului meu maestru. Dar trebuie să-mi urmez hotărârile inimii. Nici vechiul meu nume, nici cel nou, prin urmare, nu mi se potrivesc şi nu sunt meritate — aşa că nu mă numi nicicum!
Apoi, sabia i se făcu limbă de foc, săltând cu iuţeală, zăngănind, aruncând văpăi.
Yama dădu înapoi înaintea atacului, cedând teren pas cu pas, mişcându-şi numai încheietura pentru a para loviturile ce se abăteau asupră-i.
Apoi, după ce se retrăsese zece paşi, se propti pe picioare şi nu se mai clinti. Blocajele lui erau acum ceva mai largi, dar ripostele deveniră mai prompte, intercalate cu eschive şi atacuri neaşteptate.
Se grozăviră cu săbiile până ce sudoarea începu să le picure ca ploaia pe pământ; atunci Yama începu să preseze în atac, încetul cu încetul, forţându-şi adversarul să se retragă. Unul după altul, recuperă cei zece paşi pe care-i cedase.
Când se aflară iarăşi pe locul unde fusese dată prima lovitură, Yama recunoscu, printre dinţii încleştaţi:
— Bine ţi-ai mai învăţat lecţiile, Rild! Mai bine chiar decât mi-aş fi închipuit! Felicitări!
În timp ce vorbea, adversarul lui îşi roti sabia într-o complicată figură de dublă eschivă şi reuşi o uşoară atingere, care-l tăie la umăr, făcându-i sângele să ţâşnească şi să se amestece imediat cu roşul veşmintelor.
Asta îl făcu pe Yama să se repeadă înainte şi, străpungând garda celuilalt, îl atinse la gât cu o lovitură laterală, care l-ar fi putut decapita.
Omul în negru îşi ridică garda, scuturându-şi capul, pară un alt atac şi se repezi înainte, pentru a fi respins, la rândul lui.
— Aşadar, baia morţii îţi protejează gâtul, zise Yama. Am să caut intrarea pe altundeva, atunci, şi sabia lui cântă un cântec mai rapid, încercând o împunsătură la un nivel mai coborât.
Yama dezlănţui întreaga furie a acelei săbii, mânuită secole întregi de maeştri ai multor vremuri. Cu toate acestea, celălalt îi susţinu atacurile, parând tot mai larg, retrăgându-se repede acum, dar reuşind încă să-l ţină la distanţă, răspunzând cu lovituri de apărare sau contraatacând.
Se retrase până ce ajunse cu spatele la pârâu. Atunci Yama o lăsă ceva mai uşor şi comentă:
— Cu jumătate de veac în urmă, când mi-ai fost elev pentru o scurtă perioadă, mi-am spus: „ăsta are în el stofă de maestru”. Şi nici că am greşit, Rild. Eşti probabil cel mai mare spadasin care s-a ridicat prin toate vremurile pe care mi le pot eu aminti. Aproape că-ţi pot ierta apostazia când îţi văd iscusinţa. Este, într-adevăr, păcat…