— Doamnă, sfânt sau şarlatan, a revenit.
— Nu te juca aşa cu mine, Tak.
— Zeiţă şi Doamnă, tocmai m-am despărţit de Domnul Yama care-şi închidea maşina pentru rugăciuni, încruntându-se cu încruntarea lui la izbândă.
— Încercarea s-a făcut în ciuda unor pronosticuri foarte puternice… Domnul Agni{Zeul focului (n. tr.).} a spus cândva că asemenea lucruri nu s-ar putea realiza.
Tak se ridică în picioare.
— Zeiţă Ratri, zise el, cine, fie el zeu sau om sau orice între una şi cealaltă, se pricepe mai bine decât Yama la asemenea lucruri?
— Nu ştiu, Tak, ce să răspund la întrebarea asta, pentru că nu există răspuns. Dar cum poţi fi sigur de faptul că ne-a prins nouă peştele în plasă?
— Pentru că el este Yama.
— Atunci, dă-mi braţul, Tak. Condu-mă iar, aşa cum ai făcut cândva. Hai să-l vedem pe Boddhisatva dormind.
Tak îi deschise uşa, apoi o conduse în jos pe scări, către încăperile de dedesubt.
Lumina, provenind nu de la torţe, ci de la generatoarele lui Yama, umplea subterana. Patul, aranjat pe o platformă, era înconjurat din trei părţi de paravane. Cea mai mare parte a maşinăriei era, de asemenea, mascată de panouri şi de draperii. Îmbrăcaţi în robe galbene, călugării care erau de faţă se mişcau tăcuţi prin încăpere. Yama, maestrul inventator, stătea în picioare la capul patului.
Când ei se apropiară, câţiva dintre perfect disciplinaţii, imperturbabilii călugări scoaseră pe şoptite scurte exclamaţii. Tak se întoarse atunci către femeia de lângă el şi se trase un pas înapoi, cu răsuflarea oprită.
Nu mai era mica matroană grăsulie cu care stătuse de vorbă, încă o dată, se afla alături de nemuritoarea Noapte, despre care stătea scris: „Zeiţa a umplut largul spaţiului, în adâncul şi în înaltul lui. Slava ei alungă întunericul”.
O privi doar o clipă şi-şi acoperi ochii. Încă mai împrăştia în juru-i ceva din Aspectul ei îndepărtat.
— Zeiţă… începu el.
— Să mergem la cel ce doarme, rosti ea. Se agită.
Înaintară către pat.
După care, pentru a fi zugrăvită pe pereţii nenumăratelor coridoare, sculptată în zidurile templelor şi pictată pe tavanele multor săli, se făptui trezirea celui cunoscut sub felurite nume, precum Mahasamatman, Kalkin, Manjusri, Siddhartha, Tathaga-tha, Binder, Maitreya, Iluminatul, Buddha şi Sam. La stânga îi stătea zeiţa nopţii; la dreapta, Moartea; Tak, maimuţa, era ghemuit la picioarele patului, addagio etern la coexistenţa animalului cu divinul.
Avea un trup obişnuit, negricios, de înălţime şi vârstă medii; trăsăturile, regulate, nu ieşeau cu nimic din comun; când ochii i se deschiseră, se văzu că îi erau negri.
— Salutare, Domn al Luminii!
Ratri fu cea care spuse aceste cuvinte.
Ochii clipiră. Nu distingeau nimic. În încăpere, nimeni nu făcea nici o mişcare.
— Salutare, Mahasamatman-Buddha! spuse Yama.
Ochii priveau înainte, fără să vadă.
— Salut, Sam, zise Tak.
Fruntea se încreţi uşor, ochii se îngustară, căzură asupra lui Tak, trecură asupra celorlalţi.
— Unde?… întrebă el şoptit.
— Mănăstirea mea, răspunse Ratri.
Fără expresie, îi privi frumuseţea.
Apoi închise ochii şi-i strânse tare, până ce îi apărură cute la colţurile lor.
Un rictus de durere îi transformă buzele în arc, iar dinţii încleştaţi, în săgeţi.
— Tu eşti, într-adevăr, cel pe care l-am numit? întrebă Yama.
El nu răspunse.
— Tu eşti cel care a înfruntat oştirea Cerurilor într-un popas, pe malurile râului Vedra?
Gura se destinse.
— Tu eşti cel care a iubit-o pe zeiţa nopţii?
Ochii scânteiară. Un zâmbet uşor se ivi şi pieri de pe buze.
— El e, zise Yama.
Apoi:
— Cine eşti, omule?
— Eu? Eu nu sunt nimic, răspunse celălalt. O frunză prinsă într-un vârtej, poate. Un fulg în suflarea vântului…
— Foarte rău, spuse Yama, pentru că sunt destule frunze şi destui fulgi pe lume ca să mă fi trudit atât de mult doar pentru a le spori numărul. Mi-am dorit un om, un om tare, care să se opună cu puterea lui voinţei zeilor. Credeam că tu eşti acela.
— Eu sunt, se uită el din nou cruciş. Sam. Eu sunt Sam. Cândva… demult… m-am luptat, nu-i aşa? De multe ori…
— Ai fost Sam, Marele Suflet, Buddha. Îţi aminteşti?
— Poate că am fost…
În ochi i se aprinse un foc domol.
— Da, zise el după un timp. Da, am fost. Cel mai umil dintre cei semeţi, cel mai trufaş dintre cei plecaţi. Am luptat. Am arătat Calea, pentru o vreme. Am luptat iar, am predicat iar, am încercat politica, magia, otrava… Am purtat o mare bătălie, atât de teribilă încât până şi soarele şi-a întors faţa de la măcelul de oameni şi zei, de animale şi demoni, de spirite ale pământului şi ale aerului, ale focului şi ale apei, de slizzarzi şi cai, de săbii şi care de luptă…
— Şi ai pierdut, zise Yama.
— Da, am pierdut, nu-i aşa? Dar a fost o adevărată demonstraţie ceea ce le-am oferit, nu? Tu, zeu al morţii, ai fost conducătorul carului meu. Acum îmi amintesc totul. Am căzut cu toţii prizonieri şi trebuia iar ca Domnii Karmei să ne fie judecători. Tu le-ai scăpat, prin voinţa-moarte şi prin Calea Roţii Negre. Eu n-am putut.
— Corect. Trecutul tău le-a fost înfăţişat. Ai fost judecat.
Yama îi privi pe călugării care acum se aşezaseră pe duşumea, cu capetele plecate, şi coborî vocea.
— Dacă te-ar fi făcut să mori de adevărata moarte, ar fi făcut din tine un martir. Dacă ţi-ar fi permis să umbli prin lume, sub indiferent ce formă, ţi-ar fi lăsat uşa deschisă, să te întorci. Aşa, de vreme ce tu ţi-ai furat învăţăturile de la Gottama, dintr-un alt loc şi timp, ei ţi-au furat povestea la sfârşitul zilelor aceluia printre oameni. Ai fost găsit vrednic de Nirvana. Atman-ul tău a fost proiectat nu într-alt trup, ci în marele nor magnetic ce înconjoară planeta. Asta s-a petrecut în urmă cu mai bine de jumătate de veac. Acum, oficial, eşti un avatar{Reîncarnare divină (n. tr.).} al lui Vishnu{Ipostază a trinităţii hinduse, personificare a forţelor conservatoare ale naturii (n. tr.).}, ale cărui învăţături au fost greşit interpretate de către unii dintre cei mai zeloşi adepţi ai lui. Tu, personal, ai continuat să exişti doar sub forma unor lungimi de undă auto-perpetuante, pe care eu am reuşit să le captez.
Sam închise ochii.
— Şi ai îndrăznit să mă aduci înapoi?
— Exact.
— Am fost în permanenţă conştient de condiţia mea.
— La asta m-am şi aşteptat.
Ochii i se deschiseră, aruncând flăcări.
— Şi cu toate astea ai îndrăznit să mă rechemi de acolo?
— Da.
Sam îşi lăsă capul în jos.
— Pe bună dreptate ţi se spune zeul morţii, Yama-Dharma. Ai smuls de la mine experienţa ultimă. Ai prăvălit asupra ei piatra neagră a voinţei tale, cea care este dincolo de orice înţelegere şi slavă pieritoare. De ce nu m-oi fi lăsat aşa cum eram, în oceanul existenţei?
— Pentru că lumea are nevoie de umilinţa ta, de pioşenia ta, de extraordinarele tale învăţături şi de gândirea ta machiavelică.
— Yama, sunt bătrân, spuse el. Am vârsta omenirii acesteia. Am fost unul dintre Cei Dintâi, ştii. Unul dintre primii care au venit aici să construiască, să întemeieze. Toţi ceilalţi sunt morţi acum, sau sunt zei — dei ex machini… Noroc am avut şi eu, dar l-am lăsat să treacă pe lângă mine. Nu mi-am dorit niciodată să fiu zeu, Yama. Nu cu adevărat. Doar mai târziu, când am văzut ce făceau, am început să adun puterea. A fost prea târziu, însă. Erau deja prea puternici. Acum nu mai vreau decât să dorm somnul etern, să cunosc iar Odihna Supremă, fericirea fără de sfârşit, să ascult stelele cântând pe ţărmul necuprinsei mări.