Yama dădea lovitură după lovitură, cu pumnii şi cu muchiile palmelor; dar era ca şi cum ar fi asaltat o statuie, pentru că omul care fusese călău sacru în slujba lui Kali primea loviturile fără să clipească şi le returna răsucite, cu o forţă care putea frânge oasele. Cele mai multe dintre aceste lovituri erau încetinite de apă sau blocate de garda lui Yama, dar una i se abătu acestuia între coaste şi osul şoldului, iar alta îi ricoşă din umăr şi-i izbi obrazul.
Yama se aruncă pe spate şi începu să înoate spre apa mai mică. Celălalt îl urmă şi se azvârli asupra lui, dar fu izbit în porţiunea lui impenetrabilă de către o cizmă roşie, iar partea de dinainte a veşmântului îi fu sfâşiată. Îşi continuă saltul pe deasupra capului lui Yama şi ateriză cu spatele pe o porţiune de plajă acoperită cu argilă şi nisip fin.
Yama se ridică în genunchi şi se întoarse, timp în care celălalt se sculă şi trase un pumnal de la brâu. Chipul îi rămase impasibil când Yama se lăsă să cadă pe vine.
Pentru o clipă, privirile li se întâlniră, dar de astă dată celălalt: nu mai şovăi.
— Acum îţi pot înfrunta privirea-dătătoare-de-moarte, Yama, spuse el, fără să mai fiu oprit de ea. M-ai învăţat prea bine!
Dar în momentul în care se repezi spre el, braţul zeului se abătu, dinspre mijloc, plesnindu-l pe celălalt cu brâul ud, precum un bici, peste coapse.
Când Rild căzu în faţă, scăpând pumnalul din mână, Yama îl prinse şi-l imobiliză; cu o lovitură de picior, ajunseră amândoi la apa adâncă.
— Nimeni nu aduce cântări răsuflării, zise Yama. Dar ia să fie fără ea!
Apoi plonja dedesubt, luându-l cu sine pe celălalt, cu braţele ca nişte toarte din oţel arcuite pe lângă corp.
Mai târziu, mult mai târziu, când trupul ud zăcea nemişcat lângă apă, el vorbi moale, cu răsuflarea poticnită:
— Ai fost… cel mai însemnat… care s-a ridicat împotriva mea… din toate timpurile pe care mi le amintesc… Într-adevăr, este păcat…
Apoi, traversând pârâul, îşi continuă drumul printre stânci.
Intrând în oraşul Alundil, călătorul se opri la primul han pe care-l întâlni. Luă o cameră şi comandă o baie caldă. Se îmbăie în vreme ce un slujitor îi curăţă veşmintele.
Înainte de a se aşeza la masă, se apropie de fereastră şi se uită în stradă. În aer plutea un miros puternic de slizzard, iar de la parter se auzea larmă de voci multe.
Oamenii părăseau oraşul. In curtea din spate se făceau pregătirile pentru plecarea unei caravane în zorii următoarei zile. Noaptea aceasta marca sfârşitul festivalului de primăvară. Dedesubt, în stradă, negustori încă mai făceau negoţ, mame alinau copii obosiţi, iar un prinţ local se întorcea cu suita lui de la vânătoare, cu doi cocoşi-de-foc legaţi în spinarea unui slizzard cu mers lin. Se uită la o prostituată ostenită care discuta ceva cu un preot ce părea a fi şi mai ostenit decât ea şi care tot dădea din cap, până când, în cele din urmă, se depărtă. O lună se înălţase deja pe cer — părând aurie prin Podul Zeilor — iar o a doua, mai micuţă, tocmai apăruse deasupra orizontului. În aerul înserării era o înfiorare rece, care readucea, peste mirosurile oraşului, miresmele lucrurilor primăverii: micii lăstari şi fragedele ierburi, grâul albastru-verzui de primăvară, umezeala pământului, revărsările mâloase ale pâraielor. Aplecându-se peste fereastră, reuşi să zărească templul ce se înălţa pe colină.
Chemă un servitor, care să-i aducă mâncarea în cameră şi trimise în oraş după un negustor local.
Mâncă încet, fără să fie prea atent la ce avea în farfurie, iar când termină, se arătă şi negustorul.
Omul purta o mantie plină cu mostre, din care, până la urmă, călătorul se hotărî asupra unei săbii lungi, curbate şi a unui pumnal scurt, drept, punându-şi-le pe amândouă la brâu.
Apoi ieşi în noapte şi o luă în lungul străzii principale a oraşului, plină de făgaşe de roţi. Îndrăgostiţi se îmbrăţişau în cadrul uşilor. Trecu pe lângă o casă unde bocitoarele plângeau un mort. Un cerşetor se ţinu după el şchiopătând, până când se întoarse şi-l privi în ochi, spunându-i:
— Tu nu eşti şchiop! iar omul se depărtă în grabă, pierzându-se în mulţimea trecătorilor. Deasupra capetelor, artificiile începură să explodeze pe cer, trimiţând spre pământ cozi lungi, luminoase, viu colorate. Dinspre templu se auzeau surlele din dovleac cântând melodia nagaswaram. Un bărbat dădu buzna peste el, ieşind dintr-un gang şi el îi zdrobi încheietura când îi simţi mâna umblându-i după pungă. Omul scrâşni o înjurătură şi strigă după ajutor, dar el îi făcu vânt în şanţ şi-şi văzu de drum, retezând avântul tovarăşilor tâlharului cu o căutătură întunecată.
În cele din urmă, ajunse la templu. Ezită un moment, apoi păşi înăuntru.
Pătrunse în curtea interioară în urma unui preot care căra o mică statuie, luată dintr-o nişă exterioară.
Îşi aruncă privirile prin curte, apoi se duse iute spre locul ocupat de statuia zeiţei Kali. O studie îndelung, după care îşi trase sabia de la brâu şi i-o puse la picioare. Când o luă iar şi se întoarse, văzu că preotul îl urmărea. Îi făcu semn din cap, iar omul se apropie imediat şi-i dădu bună seara.
— Bună seara, părinte, răspunse el.
— Kali îţi poate sfinţi sabia, războinicule.
— Mulţumesc. A făcut-o.
Preotul zâmbi.
— Vorbeşti de parcă ai fi sigur.
— Iar asta este o îndrăzneală prea mare din partea mea, ai?
— Păi, s-ar putea să nu fie în cele mai bune toane.
— Totuşi, eu i-am simţit puterea pogorându-se asupra mea când îi priveam altarul.
Preotul se lăsă străbătut de un fior.
— Deşi am slujba pe care-o am, zise el, este un simţământ al puterii de care m-aş lipsi.
— Te temi de puterea ei?
— Să spunem, zise preotul, că în ciuda măreţiei sale, altarul lui Kali nu este la fel de vizitat precum cele ale lui Lakshmi, Shakti, Sitala, Ratri şi ale celorlalte zeiţe mai puţin înspăimântătoare.
— Dar ea este mai mare decât oricare dintre acestea.
— Şi mai îngrozitoare.
— Ei şi? În ciuda puterii sale, nu este o zeiţă nedreaptă.
Preotul zâmbi.
— Care om, după ce a trăit mai mult de un douăzeci de ani, mai vrea dreptate, războinicule? în ce mă priveşte, eu găsesc îndurarea infinit mai atrăgătoare. Mie dă-mi o zeitate iertătoare în fiecare zi.
— Bine zis, spuse celălalt, dar eu sunt, precum ai spus, războinic. Propria mea natură este apropiată de a ei. Noi gândim la fel, zeiţa şi cu mine. În general, suntem de acord în cele mai multe privinţe. Când nu se întâmplă aşa, îmi aduc aminte că ea este şi femeie.
— Eu trăiesc aici, zise preotul, dar nu vorbesc cu atâta familiaritate despre cei pe care sunt însărcinat a-i sluji, adică despre zei.
— În public, aşa este, zise celălalt. Nu-mi vorbi mie despre preoţi. Am băut cu mulţi dintre voi şi ştiu că sunteţi la fel de blasfemiatori ca şi restul oamenilor.
— Există un timp şi un loc pentru toate lucrurile, spuse preotul, aruncând o privire înapoi, spre statuia lui Kali.
— Of, of! Spune-mi acum de ce baza altarului lui Yama nu a fost curăţată de curând?! Este plină de mizerie.
— A fost curăţată nu mai departe de ieri, dar atât de mulţi au trecut pe dinaintea lui de atunci, încât pare foarte folosită.