Celălalt zâmbi.
— Atunci, de ce nu sunt deloc ofrande lăsate la picioarele lui şi nici rămăşiţe de la sacrificii?
— Nimeni nu dă flori Morţii, zise preotul. Nu vin decât să se uite, apoi pleacă. Noi, preoţii, am simţit întotdeauna că cele două statui sunt bine aşezate. Fac o pereche teribilă, nu-i aşa? Moartea şi patroana distrugerii?
— O echipă puternică, zise celălalt. Dar vrei să-mi spui că nimeni nu aduce sacrificii lui Yama? Chiar nimeni?
— Numai noi, preoţii, când o cere calendarul ritual, şi câte un cetăţean, când o persoană iubită este pe moarte şi i s-a refuzat încarnarea directă — în afară de cazurile astea, nu, nu am văzut niciodată făcându-i-se lui Yama sacrificii aşa, de bunăvoie sau cu dragoste.
— Probabil că se simte ofensat.
— Nici vorbă, războinicule. Nu sunt toate cele ce trăiesc, în sine, sacrificii aduse Morţii?
— Într-adevăr, grăieşti drept. Ce nevoie are el de bunăvoinţa sau de afecţiunea lor? Darurile nu sunt necesare, pentru că el ia ce vrea.
— Ca şi Kali, încuviinţă preotul. Şi în cazul ambelor zeităţi, eu adeseori am căutat justificare pentru ateism. Din nefericire, se manifestă amândouă prea puternic în lume pentru ca existenţa să le fie efectiv negată. Păcat!
Războinicul izbucni în râs.
— Un preot credincios până în măduva oaselor! îmi place asta. Mă gâdilă la încheietura cotului! Uite, cumpără-ţi un butoi de soma — pentru sacrificii.
— Mulţumesc, războinicule. Am să cumpăr. Vii să facem împreună o mică libaţie, acum, în templu?
— Pe Kali, vin! zise celălalt. Dar numai una mică.
Îl însoţi pe preot în clădirea centrală şi apoi în jos, pe nişte scări, până în pivniţă, unde se aflau puse la loc de cinste un butoiaş cu soma şi două cupe de metal, pline.
— In sănătatea ta şi viaţă lungă! ură el, înălţând cupa.
— Pentru morbizii tăi patroni — Kali şi Yama! zise preotul.
— Mulţumesc.
Înghiţiră băutura tare, iar preotul mai umplu un rând.
— Să-ţi încălzească gâtlejul, pentru la noapte.
— Prea bine.
— Este un lucru bun să-i vezi plecând pe unii dintre călătorii ăştia, zise preotul. Devoţiunea lor a îmbogăţit templul, dar i-a şi obosit personalul peste măsură.
— Pentru plecarea pelerinilor!
— Pentru plecarea pelerinilor!
Băură iar.
— Credeam că cei mai mulţi au venit să-l vadă pe Buddha, zise Yama.
— Este adevărat, răspunse preotul, dar, pe de altă parte, nu sunt nici prea doritori să şi-i pună pe zei în cap cu asta. Aşa că, înainte de a vizita dumbrava vineţie, fac în general sacrificii sau donează câte ceva templului, pentru rugăciuni.
— Ce ştii despre unul numit Tathagatha şi despre învăţătura lui?
Celălalt se uită în lături.
— Eu sunt preot al zeilor şi brahman, războinicule. Nu vreau să vorbesc despre acest om.
— Aşadar, te-a atins şi pe tine?
— Destul! Ţi-am făcut cunoscute dorinţele mele. Nu este ceva despre care să discut.
— Nu contează… Iar în curând va conta şi mai puţin. Mulţumesc pentru soma. Bună seara, părinte.
— Bună seara, războinicule. Zeii să-ţi zâmbească în drumul tău.
— Şi în al tău.
Urcând scările, se depărtă de templu şi-şi continuă drumul prin oraş.
Când ajunse în dumbrava vineţie, pe cer erau trei luni, mici felinare printre copaci, inflorescenţe palide de foc pe deasupra oraşului, iar un vânticel cu destulă umezeală în el agita vegetaţia din jur.
Merse înainte fără zgomot, pătrunzând în dumbravă.
Ajuns în zona luminată, dădu peste rânduri întregi de figuri nemişcate, aşezate pe pământ. Fiecare purta o robă galbenă, cu o glugă tot galbenă trasă pe cap. Stăteau aşezaţi astfel cu sutele şi nici unul nu scotea vreun sunet.
Merse la cel mai apropiat.
— Am venit să-l văd pe Tathagatha, zise.
Omul nu păru să-l audă.
— Unde se află?
Omul nu răspunse.
Se aplecă înainte şi privi în ochii pe jumătate închişi ai călugărului. Pentru un moment, se uită adânc în ei, dar fu ca şi cum celălalt ar fi fost adormit, pentru că privirile nici măcar nu li se întâlniră.
Atunci, îşi ridică glasul astfel ca toţi cei din dumbravă să-l poată auzi:
— Am venit să-l văd pe Tathagatha, Buddha, spuse el. Unde se află?
Fu ca şi cum s-ar fi adresat unui câmp de statui.
— Credeţi că aşa îl puteţi ascunde? strigă el. Credeţi că deoarece sunteţi mulţi şi îmbrăcaţi toţi la fel şi pentru că nu-mi răspundeţi, pentru toate aceste motive n-am să-l pot găsi printre voi?
Nu se auzi decât oftatul vântului strecurându-se printre copacii din dumbravă. Luminile pâlpâiră şi frunzele vineţii foşniră.
Râse.
— Cu asta, s-ar putea să aveţi dreptate, recunoscu el. Dar va trebui să vă mişcaţi odată şi-odată, dacă aveţi de gând să mai trăiţi — şi pot aştepta la fel de mult ca oricare dintre voi.
Apoi se aşeză pe pământ, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul cu scoarţă albastră al unui copac înalt, ţinându-şi sabia pe genunchi.
Imediat, fu cuprins de o stare de somnolenţă. I se lăsă capul în jos şi-i zvâcni de câteva ori. Apoi bărbia i se aşeză, să se odihnească, pe piept şi începu să sforăie.
Umbla pe un câmp albastru-verzui, cu iarbă ce se apleca înaintea lui, ca să-i deschidă drum. La capătul acestui drum se afla un copac masiv, nu doar crescând peste lume, ci parcă strângând lumea laolaltă cu rădăcinile lui, iar cu ramurile urcând până la ceruri, ca să şoptească din frunze printre stele.
La baza lui stătea un om, cu picioarele încrucişate, cu un zâmbet abia schiţat pe buze. Ştia că acest om era Buddha, şi se aşeză dinaintea lui.
— Salutări, o, Moarte, zise cel aşezat, încoronat cu o aureolă rozalie, ce strălucea în umbra copacului.
Yama nu răspunse, ci îşi trase sabia.
Buddha continuă să zâmbească, iar când Yama înaintă, se auzi un sunet ca o muzică îndepărtată.
Yama se opri şi privi în jur, cu sabia tot ridicată.
Veniţi din cele patru zări, cei patru Regenţi ai Lumii se pogorau de pe Muntele Sumernu: Stăpânul Nordului înaintă urmat de ai săi yakshas, toţi numai în aur, călărind pe cai galbeni, purtând scuturi ce aruncau văpăi de lumină galbenă; îngerul Sudului sosi urmat de oştirile sale, kumbhandas, călărind pe bidivii albaştri şi purtând scuturi din safir; dinspre est veni Regentul ai cărui călăreţi purtau scuturi din perle, înveşmântaţi cu totul în argint; iar dinspre vest îşi făcu apariţia cel ai cărui nagas, călărind pe cai roşii ca sângele, erau înveşmântaţi în roşu şi purtau dinainte scuturi din coral. Copitele armăsarilor păreau a nu atinge iarba şi singurul sunet din aer era muzica, ce se auzea tot mai puternic.
— De ce se apropie Regenţii Lumii? se trezi Yama întrebând.
— Vin să ducă osemintele de aici, răspunse Buddha tot zâmbind.
Cei patru Regenţi traseră de frâie, cu alaiurile în spate, iar Yama stătu în faţa lor.
— Aţi venit să-i duceţi osemintele de aici, zise Yama, dar după ale voastre cine va veni?
Regenţii descălecară.
— Nu-l poţi lua pe acest om, o, Moarte, zise Stăpânul Nordului, pentru că el aparţine lumii, iar noi, cei ai lumii, îl vom apăra.
— Ascultaţi-mă, voi, Regenţi care vă aveţi sălaşul pe Sumernu, zise Yama asumându-şi Aspectul. În mâinile voastre este dată păstrarea lumii, dar Moartea ia din lume pe cine vrea şi oricând doreşte. Nu vă este vouă dat să vă împotriviţi Atributelor mele sau să le judecaţi lucrările.