Cei patru Regenţi se aşezară între Yama şi Tathagatha.
— Ba, în ceea ce-l priveşte pe acesta, ne împotrivim ţie, Doamne Yama. Pentru că în mâini, el ţine destinele acestei lumi. Te vei putea atinge de el numai după ce vei fi înfrânt cele patru puteri.
— Aşa să fie, spuse Yama. Care dintre voi mi se va opune cel dintâi?
— Eu, zise purtătorul de cuvânt, trăgându-şi sabia de aur.
Yama, cu Aspectul asupră-i, străpunse metalul moale ca untul şi-şi abătu latul săbiei asupra capului Regentului, trimiţându-l la pământ.
Un mare plânset se înălţă dinspre rândurile de yakshas şi doi dintre călăreţii aurii se apropiară să ia trupul căpeteniei lor. Apoi, îşi întoarseră caii şi se înapoiară în nord.
— Cine urmează?
Regentul Estului se înfăţişă înaintea lui, purtând o sabie dreaptă din argint şi o plasă ţesută din raze de lună.
— Eu, zise şi-şi aruncă plasa.
Yama puse piciorul peste ea, o prinse şi o smulse, dezechilibrându-l pe celălalt. Când Regentul se prăvăli, întoarse sabia şi-l izbi cu mânerul în falcă.
Doi războinici de argint îl fulgerară cu privirea, apoi îşi lăsară ochii în jos şi-şi purtară stăpânul spre est, urmăriţi de o muzică distonantă.
— Următorul! zise Yama.
Atunci veni înaintea lui mătăhăloasa căpetenie a nagasilor, care îşi lepădă armele şi-şi dădu jos tunica, spunând:
— Am să mă iau la trântă cu tine, zeu al morţii.
Yama îşi lăsă armele deoparte şi-şi dezbrăcă veşmintele de la brâu în sus.
În tot acest timp, Buddha stătea în umbra marelui copac, zâmbind, ca şi cum parada armelor nu ar fi însemnat pentru el nimic.
Mai-marele peste nagas îl prinse pe Yama de după ceafă cu mâna stângă, trăgându-i fruntea înspre el. Yama îi făcu acelaşi lucru; atunci celălalt se răsuci aruncându-şi braţul drept peste umărul lui Yama şi pe după gât, şi îl prinse strâns de cap, trăgân-du-i-l către şold şi întorcându-se cu spatele în timp ce-l aducea spre el.
Întinzându-se peste spatele căpeteniei nagasilor, Yama îi prinse umărul stâng cu mâna stângă, apoi îşi strecură mâna dreaptă sub genunchiul Regentului şi-i smulse ambele picioare de pe sol, săltându-l pe umăr.
Pentru un moment, îl ţinu în braţe ca pe un copil, apoi îl înălţă la nivelul umărului şi-şi lăsă braţele să cadă.
Când Regentul izbi pământul, Yama se aruncă peste el cu genunchii, apoi se ridică iar. Celălalt nu.
După ce călăreţii Asfinţitului plecară, doar Îngerul Sudului, înveşmântat cu totul şi cu totul în albastru, mai stătea înaintea lui Yama.
— Şi tu? întrebă zeul morţii, ridicându-şi armele.
— Eu nu am să iau arme din oţel sau din piele sau din piatră, precum îşi ia un prunc jucăriile, ca să te înfrunt, zeu al morţii. Şi nici nu am să-mi încerc forţa trupului cu tine, zise Îngerul. Ştiu că am să fiu copleşit dacă fac asemenea lucruri, pentru că nimeni nu ţi se poate împotrivi cu armele.
— Atunci, urcă înapoi pe armăsarul tău albastru si ia-o la galop, zise Yama, dacă nu ai de gând să lupţi.
Îngerul nu răspunse, dar îşi aruncă scutul albastru în aer, astfel încât acesta să se învârtă precum o roată de safir, crescând tot mai mare şi atârnând deasupră-le.
Apoi scutul căzu la pământ şi începu să se cufunde în el, fără zgomot, crescând în continuare în vreme ce se pierdea din vedere, iarba reacoperind locul unde căzuse.
— Şi asta ce vrea să însemne? întrebă Yama.
— Eu nu mă voi întrece activ. Eu doar mă apăr. A mea este puterea opunerii pasive. A mea este puterea vieţii, precum a ta este puterea morţii. Poţi distruge orice trimit eu asupră-ţi, dar nu poţi distruge totul, o, Moarte. A mea este puterea scutului, nu a sabiei. Viaţa ţi se va împotrivi, Doamne Yama, pentru a o apăra pe victima ta.
Apoi, Cel Albastru se întoarse, urcă pe bidiviul lui albastru şi porni spre Sud, cu alaiul de kumbhandas în urmă-i. Sunetul muzicii nu se duse cu el, ci rămase în aerul pe care-l ocupase.
Yama mai făcu un pas, cu sabia în mână.
— Eforturile le-au fost zadarnice, zise el. Ţi-a sosit ceasul.
Păşi înainte, cu sabia ridicată.
Lovitura nu-şi atinse ţinta, oricum, pentru că o creangă a marelui copac se prăbuşi între ei şi-i smulse sabia din mână.
Se întinse să o ridice de jos, dar iarba se aplecă deasupra ei să o acopere, ţesându-se singură într-o urzeală strânsă, indestructibilă.
Blestemând, îşi scoase pumnalul şi lovi iar.
O ramură puternică se aplecă şi îi trecu pe dinainte, astfel că Yama înfipse adânc lama în lemnul ei. După care, creanga se arcui iar spre cer, ducând cu ea arma, departe de el.
Ochii lui Buddha erau închişi în meditaţie şi aureola îi lucea în umbră.
Yama făcu un pas înainte, îşi ridică mâinile, dar iarba i se înnodă în jurul gleznelor, ţinându-l pe loc.
Se luptă pentru un moment, smulgându-i rădăcinile încăpăţânate. Apoi se opri şi-şi ridică ambele mâini mult în sus, aruncându-şi capul pe spate, cu moartea ţâşnindu-i din priviri.
— Ascultaţi-mă, o, Forţe! strigă el. De acum înainte, locul ăsta va purta blestemul lui Yama! Nici o vieţuitoare nu va mai umbla vreodată prin acest ţinut! Nici o pasăre nu va mai cânta, nici un şarpe nu se va mai târî pe aici! Locul va fi sterp şi uscat, pietros şi plin de nisipuri mişcătoare! Nici un fir de iarbă nu se va mai înălţa vreodată de aici spre ceruri! Las acest blestem şi cobor acest destin asupra apărătorilor duşmanului meu!
Iarba începu să se ofilească, dar înainte de a-l elibera, se auzi un trosnet mare, de lemn crăpat, când copacul, ale cărui rădăcini ţineau lumea laolaltă şi în ale cărui crengi erau prinse stelele ca peştii în năvod, se înclină înainte, despicându-se prin mijloc, de sus şi până jos, sfâşiind cerurile cu crengile de sus, deschizând cu rădăcinile prăpăstii în pământ şi lăsându-şi frunzişul să cadă peste el, ca o ploaie albastru-verzuie. O bucată masivă din trunchi se prăbuşi asupra lui, aruncând înaintea sa o umbră neagră ca noaptea.
În depărtare, îl mai văzu pe Buddha, aşezat în meditaţie, ignorând, parcă, haosul ce se dezlănţuise împrejurul lui.
Yama îşi înălţă capul cu o zvâcnitură şi ochii i se deschiseră brusc.
Se afla în dumbrava vineţie, stând cu spatele sprijinit de scoarţa unui copac albastru, cu sabia pe genunchi. Vântul tot mai sufla rece şi umed, iar luminile tot mai pâlpâiau în bătaia lui.
Yama se ridică în picioare, intuind de-acum unde trebuia să meargă pentru a afla ceea ce îl preocupa.
Trecu de călugări, urmând o potecă bine bătătorită care du-cea adânc, în inima pădurii.
Dădu peste un pavilion vineţiu, dar înăuntru nu era nimeni.
Merse mai departe pe cărare până unde pădurea devenea sălbatică. Aici, pământul era umed şi din el se înălţa o ceaţă uşoară. Dar drumul se vedea încă bine înaintea lui, luminat de cele trei luni.
Cărarea cobora printre copaci albaştri şi vineţii, care aici creşteau mai puţin înalţi şi mai strâmbi decât mai sus. De o parte şi de alta a potecii începură să-şi facă apariţia mici ochiuri de apă, pe care pluteau petece de spumă albă, leproasă. În nări îi pătrunse un miros de mlaştină, iar din pâlcurile de tufişuri se făceau auzite şuierături de creaturi ciudate.
Auzi un zvon îndepărtat de cântece venind de undeva din spate, de deasupra, şi-şi dădu seama că mulţimea călugărilor pe care îi lăsase în urmă se treziseră de-acum şi începuseră să se mişte prin dumbravă. Îşi terminaseră misiunea de a-şi uni gândurile pentru a-i impune lui viziunea invincibilităţii conducătorului lor. Cântările acestora erau, probabil, un semnal, ajungând până…