Puţul Iadului începe cu poarta cea mare, sus, în munţii din partea cea mai de nord a regatului lui Videgha, dincolo de care nu mai sunt regate ale oamenilor. Începe acolo şi-şi sfredeleşte drumul în jos, prin inima muntelui Channa, pătrunzând ca un tirbuşon în marile coridoare ale peşterilor nesemnalate pe hărţi, extinzându-se mult sub munţii Ratnagari — cel mai adânc dintre coridoare ajungând până jos, spre rădăcinile lumii.
În faţa acestei uşi sosi călătorul.
Era îmbrăcat simplu, călătorea singur şi părea a şti exact unde se ducea şi ce avea de făcut.
Urcase Channa pe poteca ce urmărea muchia ascuţită a muntelui.
Îi luase cea mai mare parte a dimineţii pentru a ajunge la destinaţie: uşa cea mare.
Când fu înaintea ei, se opri o clipă, bău o înghiţitură din plosca de apă, se şterse la gură cu dosul mâinii, zâmbi.
Apoi se aşeză jos, cu spatele în uşă, şi-şi luă gustarea de dimineaţă. Când termină, azvârli peste marginea prăpastiei frunzele în care avusese împachetată mâncarea şi le urmări cum cad, legănându-se într-o parte şi-n alta prin curenţii de aer, până ce le pierdu din vedere. Apoi îşi aprinse pipa şi începu să fumeze.
După ce se odihni, se ridică în picioare şi se mai uită încă o dată la uşă.
Mâna i se lăsă peste placa de presiune, se mişcă încet, într-o serie de gesturi precise. Când mâna îi părăsi placa, se auzi un sunet muzical.
Atunci prinse inelul şi trase, cu muşchii umărului întinşi la maxim. Uşa se mişcă, la început greoi, apoi mai repede. Călătorul sări în lături, iar ea se deschise în afară, depăşind platforma.
Mai era un inel, identic cu primul, pe suprafaţa interioară a porţii. Îl prinse când trecu pe lângă el, proptindu-se pe călcâie pentru a opri uşa din mişcare, înainte ca ea să se ducă prea departe pentru a o mai putea ajunge cu mâna.
Un curent de aer cald ieşi prin deschizătură, în spatele lui.
Trăgând uşa după el, se opri doar pentru a-şi aprinde una dintre multele făclii pe care le avea cu sine. Apoi o luă pe un coridor care se lărgea pe măsură ce înainta.
Drumul pe care păşea cobora vertiginos şi, după o sută de paşi, tavanul era atât de sus încât nu se mai putea vedea.
După două sute de paşi, ajunse la buza puţului.
Se afla acum în mijlocul unei întunecimi vaste, străpunse doar de lumina aruncată de făclia lui. Pereţii dispăruseră, cu excepţia celui rămas în spate, spre dreapta. Capătul peşterii se contura la mică distanţă înaintea lui.
Dincolo de acea margine era ceva ce părea a fi o groapă fără fund. Nu putea vedea de cealaltă parte a ei, dar o ştia de formă aproximativ circulară; şi mai ştia că-şi mărea circumferinţa pe măsură ce se adâncea.
O luă în jos pe poteca ce cobora în spirală pe peretele puţului, simţind curentul de aer cald ce se înălţa din adâncuri. Poteca era artificială. Se observa asta, în ciuda faptului că era foarte abruptă. Era nesigură şi strâmtă; era plină de fisuri şi, pe alocuri, blocată cu moloz. Panta ei mare şi şerpuitoare vorbea, însă, despre faptul că erau un scop şi un plan în existenţa ei.
Mergea cu grijă pe firul potecii. La stânga, era peretele. La dreapta, nu era nimic.
După ceea ce păru a fi o eră şi jumătate, zări o licărire slabă de lumină departe, sub el, atârnând în aer.
Curbura peretelui, oricum, făcea ca drumul să cotească încet-încet, astfel că lumina nu mai plutea în depărtare, ci se vedea undeva dedesubt şi uşor spre dreapta.
O altă cotitură a potecii i-o plasă drept înainte.
Când trecu pe lângă nişa din perete unde era adăpostită flacăra, auzi în minte o voce strigând:
— Eliberează-mă, stăpâne, şi-ţi voi aşterne lumea la picioare!
Dar el grăbi mai departe, fără ca măcar să arunce o privire la aproape-chipul din deschizătură.
Plutind pe oceanul de întuneric ce i se întindea sub picioare, tot mai multe lumini începură să se facă văzute.
Puţul continua să se lărgească. Era plin de licăriri, strălucitoare ca nişte flame, dar care nu ardeau; plin de forme, chipuri, imagini pe jumătate conturate. Din fiecare se înălţa un plânsei, când trecea:
— Eliberează-mă! Eliberează-mă!
Dar el nu se opri.
Ajunse la fundul puţului şi-l traversă, trecând printre steiuri sparte şi peste crăpături căscate în stâncile pe care păşea. In cele din urmă, ajunse la celălalt perete, în care juca un foc galben.
Când se apropie, focul deveni roşu aprins, iar când se opri în faţa lui, se făcu de un albastru-safir.
Era de două ori mai înalt decât el, pulsa şi se răsucea. Mici limbi de foc se întindeau spre el ieşind din perete, dar se retrăgeau ca şi cum ar fi atins o barieră invizibilă.
Pe parcursul coborârii, trecuse pe lângă atâtea limbi de foc, încât le pierduse numărul. Mai ştia şi că altele, mai multe, stăteau ascunse în cavităţile care se deschideau pe fundul puţului.
Toate flăcările pe lângă care trecuse în drumul său spre adânc i se adresaseră, folosind fiecare modul ei specific de comunicare, astfel încât cuvintele îi sunaseră în cap ca loviturile de tobă: vorbe ameninţătoare şi vorbe rugătoare, pline de promisiuni. Dar din această extraordinară pălălaie albastră, mai mare decât toate celelalte, nici un mesaj nu i se adresă. Nici o formă nu se răsuci sau undui, ispitindu-l cu miezul ei strălucitor. Flacără era şi flacără rămase.
Aprinse o altă făclie şi o fixă între două stânci.
— Aşadar, tu, Cel Urât, te-ai întors!
Vorbele se abătură asupra lui ca o lovitură de bici. Încordându-se, se întoarse spre flacăra cea albastră, apoi răspunse:
— Te numeşti Taraka?
— Cel care m-a înlănţuit aici ar trebui să ştie cum mă cheamă, sosiră vorbele. Nu te gândi, o, Siddhartha, că acum, dacă porţi un alt trup, nu mai poţi fi recunoscut. Eu privesc prin fluxurile de energie care-ţi alcătuiesc adevărata făptură — nu la carnea care le maschează.
— Văd, răspunse celălalt.
— Ai venit să-ţi baţi joc de mine în închisoare?
— Te-am batjocorit eu în zilele legării?
— Nu, aşa este.
— Am făcut ceea ce trebuia, ca să-mi apăr propria specie.
Oamenii erau slabi şi puţini la număr. Neamul tău a venit asupra lor şi i-ar fi distrus.
— Ne-ai furat lumea, Siddhartha. Ne-ai înlănţuit aici. La ce altă umilinţă mai vrei să ne supui?
— Poate că există o cale prin care s-ar putea face o oarecare reparaţie.
— Ce anume vrei?
— Alianţă.
— Vrei să te ajutăm în vreo bătălie?
— Întocmai.
— Iar la sfârşit, ai să cauţi să ne legi din nou.
— Nu şi dacă putem stabili vreo înţelegere dinainte.
— Spune-mi condiţiile, zise flacăra.
— În vremurile de demult, poporul tău umbla, vizibil şi invizibil, pe străzile Oraşului Celest.