Fără veste, unul dintre ei luă forma unui şarpe zburător şi se năpusti în jos spre Siddhartha, cu aripile desfăcute, şuierând.
Pentru un moment, întreaga sa atenţie se concentră asupra lui.
Şarpele slobozi un ţipăt scurt, frânt, apoi se spulberă în mii de fărâme, căzând într-o ploaie de scântei alb-albastre.
Acestea se stinseră, iar el dispăru cu desăvârşire.
Se făcu linişte în puţ, iar luminile pulsară şi se traseră pe lângă pereţi.
Siddhartha îşi îndreptă atenţia asupra celui mai mare punct de lumină, Taraka.
— M-a atacat pentru a-mi pune puterea la încercare? întrebă el. Ca să vadă de pot şi ucide în felul despre care ţi-am spus ţie că pot?
Taraka se apropie şi rămase plutind dinaintea lui.
— Nu la porunca mea a atacat, zise el. Presupun că era pe jumătate nebun de cât a stat întemniţat.
Siddhartha ridică din umeri.
— Pentru o vreme de acum încolo, faceţi-vă de cap în voie, zise el. Am să mă odihnesc după treaba asta.
Şi părăsi caverna cea mică.
Se întoarse pe fundul puţului şi se aşeză pe pătura lui, începând să moţăie.
Visă.
Se făcea că alerga.
Umbra i se întindea înainte şi, cum fugea peste ea, se tot lungea.
Se lungi până ce nu mai fu umbra lui, ci o siluetă grotescă.
Deodată, ştiu că umbra îi fusese depăşită de cea a urmăritorului său: depăşită, copleşită, încălecată, acoperită.
După care, cunoscu un moment de spaimă îngrozitoare, acolo, pe câmpia mărginită peste care fugea.
Ştiu că acum era propria lui umbră.
Soarta care-l urmărise nu se mai afla în spatele lui.
Ştiu că el, el însuşi, era propria-i soartă.
Ştiind că, într-un final, se ajunsese din urmă pe sine însuşi, izbucni în râs, simţind, de fapt, nevoia să plângă.
Când se trezi iar, umbla.
Urca pe sinuoasa potecă ce urma peretele puţului.
Mergând, trecea pe lângă flăcările înlănţuite.
— Eliberaţi-ne, stăpâni dumneavoastră!
Şi încet, marginile gheţii care-i era mintea începură să se topească.
Stăpâni.
Plural. Nu singular.
Stăpâni, spuseseră.
Ştiu atunci că nu mergea singur.
Nici una dintre formele dănţuitoare, pâlpâitoare nu mergea prin întuneric alături de el, dedesubtul lui.
Cele care fuseseră înlănţuite erau tot înlănţuite. Cele pe care le eliberase se duseseră.
Acum urca înaltul perete al Puţului Iadului, fără să-şi lumineze drumul cu vreo torţă. Şi totuşi, vedea.
Vedea fiecare amănunt al potecii din piatră, ca la lumina lunii.
Ştia că ochii lui erau incapabili de aceasta.
Şi i se adresaseră cu pluralul.
Iar trupul său se mişca, dar nu se afla sub comanda voinţei lui.
Făcu un efort să se oprească, să stea liniştit.
Continuă să înainteze în sus pe potecă şi atunci buzele i se mişcară, rostind cuvintele:
— Văd că te-ai trezit. Bună dimineaţa.
În minte i se formă o întrebare, pentru ca imediat să i se răspundă, cu propria-i gură.
— Da, şi cum e să fii tu însuţi înlănţuit, Legătorule — în propriul tău trup?
Siddhartha formă un alt gând:
— Nu-l cred pe nici unul dintre voi capabil să preia controlul asupra mea împotriva voinţei mele — nici chiar în somn.
— Ca să-ţi răspund cinstit, zise celălalt, nici eu nu credeam. Dar apoi, am avut la dispoziţie puterea combinată a multora din neamul meu. Părea că merită încercarea.
— Şi ceilalţi? Ei unde sunt?
— Au plecat să hălăduiască, până când am să-i chem eu.
— Şi cu ceilalţi, care au rămas legaţi? Dacă aşteptai, îi eliberam şi pe ei.
— Ce-mi pasă mie de ceilalţi? Eu acum sunt liber şi într-un trup, iarăşi! Ce altceva mai contează?
— Să înţeleg, atunci, că ajutorul pe care mi l-ai promis nu înseamnă nimic?
— Nu tocmai, răspunse demonul. Ne vom întoarce asupra acestei chestiuni peste, să zicem, vreo lună. Ideea mă atrage cu adevărat. Simt că un război cu zeii ar fi un lucru excelent. Dar mai întâi vreau să gust plăcerile cărnii, pentru o vreme. De ce m-ai pizmui pentru puţintică distracţie după secolele de plictiseală şi încătuşare la care m-ai supus?
— Trebuie să recunosc, oricum, că mi-e ciudă că te foloseşti aşa de persoana mea.
— Că-ţi convine sau nu, va trebui, pentru un timp, să te împaci cu situaţia. Ai să poţi şi tu să te bucuri de plăcerile mele, aşa că de ce nu iei partea bună a lucrurilor?
— Ai zis că vrei să porneşti război împotriva zeilor?
— Da, aşa intenţionez. Aş fi vrut să mă fi gândit eu însumi la asta, pe vremuri. Poate că, astfel, nu am mai fi fost înlănţuiţi. Poate că atunci n-ar mai fi fost nici oameni şi nici zei pe lumea asta. Nu am prea fost noi niciodată uniţi, însă. Independenţa spirituală însoţeşte în mod firesc independenţa noastră individuală. Fiecare şi-a purtat propria bătălie în conflictul general cu omenirea. Eu le sunt căpetenie, e drept — în virtutea faptului că sunt mai în vârstă, mai puternic şi mai înţelept decât ceilalţi. Vin la mine pentru a-i sfătui, mă servesc atunci când le dau ordine. Dar nu i-am comandat niciodată pe toţi în bătălie. Am s-o fac, însă, mai târziu. Noutatea va contribui mult la distrugerea monotoniei.
— Îţi sugerez să nu amâni, pentru că nu va mai fi nici un „mai târziu”, Taraka.
— De ce nu?
— Am venit la Puţul Iadului cu mânia zeilor învolburându-mi-se pe urme. Acum, şaizeci şi şase de demoni umblă în libertate prin lume. Foarte curând, prezenţa îţi va fi simţită. Zeii vor şti cine a făcut lucrul ăsta şi vor veni asupra noastră. Elementul surpriză va fi pierdut.
— Am luptat cu zeii pe vremuri…
— Dar acum nu mai suntem pe vremuri, Taraka. Zeii sunt mai puternici acum, mult mai puternici. Ai fost legat vreme îndelungată, iar puterea lor a sporit peste veacuri. Chiar dacă tu te pui în fruntea primei armate de rakasha din istorie, iar eu o susţin în luptă cu o puternică armată de oameni — chiar şi atunci rezultatul final va fi un lucru incert. A amâna acum înseamnă a rata totul.
— Nu vreau să-mi vorbeşti astfel, Siddhartha. Mă tulburi.
— Asta şi vreau. Cu toate puterile tale, dacă-l întâlneşti pe Cel în Roşu, îţi va sorbi viaţa cu ochii. Va sosi aici, la Ratnagari, pentru că se află pe urmele mele. Libertatea demonilor este un semnal care-l va îndrepta încoace. S-ar putea să mai aducă şi pe alţii cu el. S-ar putea să constaţi că sunt mai mult decât destui pentru a vă distruge pe voi toţi.
Demonul nu răspunse. Ajunseră la gura puţului şi Taraka parcurse cei două sute de paşi până la marea uşă, care acum era deschisă. Trecu pragul şi se uită în jos.
— Te îndoieşti de puterea pe care o au rakasha, aşa-i, Legătorule? întrebă el.
Apoi:
— Priveşte!
Păşi în gol, peste marginea prăpastiei.
Nu se prăbuşiră.
Plutiră în voia vântului, ca frunzele pe care le lăsasevsă cadă — cât, oare, trecuse de atunci?
În jos.
Aterizară la jumătatea potecii care urca pe muntele numit Channa.
— Nu numai că-ţi conţin sistemul nervos, zise Taraka, dar m-am impregnat în tot trupul tău şi l-am înfăşurat cu energiile fiinţei mele. Aşa că trimite-mă asupra Celui în Roşu, care soarbe viaţa cu ochii. Mi-ar plăcea să-l întâlnesc.