— Deşi poţi umbla prin aer, zise Siddhartha, vorbeşti prostii când spui una ca asta.
— Prinţul Videgha îşi are curtea nu departe de aici, la Pala-maidsu, zise Taraka. Am trecut pe acolo când m-am întors din Ceruri. Înţeleg că e îndrăgostit de joc. Prin urmare, să mergem să-l dijmuim.
— Şi dacă vine să ni se alăture la joc şi zeul morţii?
— Ia mai lasă-l! ţipă celălalt. Deja nu mă mai amuzi, Legătorule. Noapte bună! Culcă-te la loc!
Se lăsă un mic întuneric şi o linişte mare, crescând şi micşorându-se.
Zilele care urmară fură doar nişte frânturi de lumină.
Ajungeau până la el fragmente de conversaţie sau de cântece, imagini colorate de galerii cu tablouri, încăperi, grădini. Şi o dată văzu o temniţă subterană, unde, prinşi de nişte bare de fier, atârnau oameni, şi el se auzi râzând.
Printre aceste fragmente, avu şi visuri şi jumătăţi de visuri. Erau luminate de focuri, erau înecate în sânge şi lacrimi. Într-o catedrală întunecoasă, nesfârşit de mare, aruncă zaruri care erau sori şi planete. Meteoriţi erau mistuiţi de flăcări deasupra capului său şi comete trasau arcuri de foc pe o boltă de sticlă neagră. Fu străbătut de veselie amestecată cu frică şi o ştiu ca aparţinând mai ales altcuiva, fiind, însă, în parte, şi a lui. Frica — aceea era toată numai a lui.
Când Taraka bea prea mult vin sau gâfâia în voia lui, înfundat în harem, atunci strânsoarea lui slăbea oarecum asupra trupului pe care îl furase. Dar Siddhartha era tot slab, cu mintea înceţoşată, iar corpul îi era beat sau obosit; şi ştia că încă nu sosise vremea să dispute supremaţia domnului demonilor.
Erau momente când vedea, nu prin ochii trupului care cândva fusese al lui, ci vedea cum vedea un demon, în toate direcţiile, şi dezbrăca de carne şi oase pe cei pe lângă care trecea, pentru a le privi flăcările fiinţei, colorate în nuanţele şi tonurile pasiunilor lor, pulsând de avariţie şi pofte şi invidie, zvâcnind de lăcomie şi mânie, fumegând de ură, micşorându-se de frică şi durere. Iadul îi era un loc plin de culori, cumva îmblânzit numai de văpaia rece, albastră a intelectului câte unui învăţat, de lumina albă a câte unui călugăr murind, de aura rozalie a câte unei nobile doamne care-i fugea din faţa ochilor şi de culorile jucăuşe, simple ale copiilor.
Cutreiera coridoarele înalte ale palatului din Palamaidsu, pe care-l câştigase la joc. Prinţul Videgha zăcea înlănţuit în propriile lui beciuri. Nicăieri pe întinderea împărăţiei, supuşii lui nu aveau habar că pe tron se afla acum un demon. Lucrurile păreau a fi la fel ca întotdeauna. Siddhartha avea viziuni în care se plimba pe străzile oraşului pe spinarea unui elefant. Toate femeile din cetate primiseră poruncă să iasă în faţa locuinţelor lor. Dintre ele, şi le alegea pe cele care-i plăceau şi punea să-i fie duse în harem. Siddhartha realiză, şocat, că asista la alegerea şi cântărirea, cu Taraka, a virtuţilor cutărei matroane, fecioare sau doamne. Fusese atins de poftele domnului demonilor şi ele deveneau treptat ale lui. Când îşi dădu seama de asta, vigilenţa îi crescu şi văzu că nu de fiecare dată mâna demonului era cea care îi înălţa cornul cu vin la buze sau plesnea biciul în beciurile închisorii. Ajunse să fie conştient pentru intervale mai mari de timp şi, cu anumită oroare, află că în el însuşi, ca de altfel în fiecare om, zăcea un demon în stare să răspundă celor de un neam cu el.
Apoi, într-o zi, se împotrivi puterii care-i guverna trupul şi-i supusese mintea. Îşi revenise în mare măsură şi coexista cu Taraka în toate faptele acestuia, şi ca simplu spectator şi ca participant.
Stăteau pe balconul care dădea în grădină, privind lumina zilei. Taraka transformase toate florile în negru. Făpturi asemănătoare cu nişte şopârle veniseră să-şi afle sălaş prin copaci si în eleştee, orăcăind şi fojgăind printre umbre. Miresmele şi pârfu-murile care umpleau odată aerul erau înlocuite acum de miasme grele, greţoase. Şuviţe de fum negru se târau ca şerpii pe pământ.
Se produseseră trei atentate asupra vieţii lui. Căpitanul gărzii palatului fusese ultimul care încercase. Dar sabia din mână i se transformase într-o reptilă care-l muşcase de faţă, scoţându-i ochii şi umplându-i sângele cu un venin care-l făcuse să se înnegrească şi să se umfle, pentru ca, în cele din urmă, să moară strigând după o gură de apă.
Siddhartha îl pândi pe demon şi, când momentul fu prielnic, lovi.
Puterea îi revenise, încet-încet, după ziua aceea când şi-o folosise ultima oară, în Puţul Iadului. În mod ciudat, independent de creierul corpului său, cum îi spusese Yama cândva, puterea se răsucise ca o morişcă, rotindu-se în jurul spaţiului care era el însuşi.
Acum se învârtea iarăşi repede şi el o azvârli împotriva forţei celuilalt.
Lui Taraka îi scăpă un strigăt, şi o împunsătură de răspuns, din energie pură, se întoarse asupra lui Siddhartha ca o suliţă.
Reuşi să o devieze parţial, slăbind puţin din forţa ei. Totuşi, simţi durere şi răscolire în sine, când arsura atacului îi atinse fiinţa.
Nu stătu să ia seama la suferinţă, ci lovi iar, precum loveşte un suliţaş în vizuina întunecoasă a unei fiare înfricoşătoare.
Din nou îşi auzi buzele strigând.
Apoi demonul înălţă ziduri negre împotriva puterii lui.
Dar, unul câte unul, acestea căzură sub violenţa atacurilor sale.
În vreme ce se luptau, vorbiră:
— O, om al multor trupuri, zise Taraka, de ce mă pizmuieşti pentru câteva zile petrecute în acesta din urmă? Nu este trupul în care te-ai născut şi, la rândul tău, nu ai făcut decât să-l împrumuţi pentru o vreme. De ce, atunci, îmi simţi atingerea ca pe o pângărire? într-o zi ai vei purta un alt trup, neatins de mine. Atunci, pentru ce îmi consideri atingerea ca pe o întinare, ca pe o boală? Oare, pentru că tot ceea ce este în tine seamănă cu ceea ce este în mine? Oare, pentru că şi tu cunoşti plăcerea în felul în care o simt rakasha, gustând durerea pe care o provoci altora ca pe o plăcere, impunându-ţi voinţa cum vrei şi asupra cui vrei? De asta? Pentru că şi tu, la rândul tău, cunoşti şi tânjeşti după lucrurile astea, dar porţi şi acel blestem omenesc, numit vinovăţie? Dacă asta este, îmi bat joc de slăbiciunea ta, Legătorule. Şi am să te înfrâng!
— Este aşa pentru că eu sunt ceea ce sunt, demone, zise Siddhartha, azvârlindu-şi din nou energiile asupra lui. Este aşa pentru că eu sunt un om care, întâmplător, aspiră la lucruri mai presus de burtă şi falus. Nu sunt sfântul care mă cred a fi budiştii şi nu sunt eroul din legendă. Sunt un om care ştie mai bine ce este frica şi care uneori se simte vinovat. Şi, în general, sunt un om care a hotărât să facă totuşi ceva, iar tu îmi stai acum în cale. Prin urmare, ţi-ai luat asupra ta blestemul meu — chiar dacă înving, chiar dacă pierd acum, Taraka, soarta îţi este deja schimbată. Acesta este blestemul lui Buddha: nu ai să mai fii niciodată ceea ce ai fost cândva.
Şi toată acea zi, stătură pe balcon, cu veşmintele muiate de sudoare. Ca o statuie stătură, până când soarele coborî de pe boltă şi urma lui de aur despărţi cuprinsul întunecat al nopţii. O lună săltă pe deasupra gardului grădinii. Mai târziu, i se alătură încă una.
— Care este blestemul lui Buddha? continua să întrebe Taraka.
Dar Siddhartha nu-i răspundea.
Străpunsese ultimul zid şi acum se împrejmuise cu energii ca nişte fulgerări de săgeţi arzătoare.
Dinspre un templu din depărtare se auzi bătaia monotonă a unei tobe şi, în răstimpuri, o creatură din grădină orăcăia, o pasăre striga sau un roi de insecte năvălea asupră-le, se hrănea cu sângele lor şi zbura aiurea.