Apoi, precum o ploaie de stele, sosiră, purtaţi pe aripile vântului nopţii… Eliberaţii din Iad, ceilalţi demoni, care fuseseră sloboziţi în lume.
Veniră la chemarea lui Taraka, unindu-şi puterile cu ale lui.
Acesta deveni un vârtej, un val mareic, un uragan de fulgere.
Siddhartha se simţi lovit de o avalanşă titanică, strivit, înăbuşit, îngropat.
Ultimul lucru pe care-l ştiu fu râsul ce i se urcă în gâtlej.
Cât timp trecu până ce-şi reveni, nu ştia. Era ceva lent, acest timp, iar când se trezi, se afla într-un palat unde umblau, ca servitori, demonii.
Când ultima chingă inestetică a oboselii mentale se desfăcu, se întâmplară lucruri stranii cu el.
Petrecerile groteşti continuară. Chefurile se ţineau în beciuri, unde demonii animau cadavre pentru a-şi obliga victimele să se împreuneze cu ele. Se făceau minuni prin magie neagră, precum dumbrava cu copaci răsuciţi — o dumbravă în care oamenii dormeau fără a se mai trezi, ţipând când vechi coşmaruri năşteau altele noi. Dar şi o altă ciudăţenie pătrunsese în palat.
Taraka nu mai era mulţumit.
— Care este blestemul lui Buddha? întrebă el din nou, când simţi prezenţa lui Siddhartha apăsând iar asupra lui.
Siddhartha nu răspunse imediat.
Celălalt continuă:
— Cred că am să-ţi dau înapoi trupul, cât de curând. Sunt obosit de sportul ăsta, de palatul ăsta. Sunt obosit şi cred că ziua când vom porni la război împotriva Cerurilor se apropie. Ce zici de asta, Legătorule? Ţi-am spus că am să mă ţin de cuvânt.
Siddhartha nu-i răspunse.
— Plăcerea îmi scade pe zi ce trece! Ştii de ce oare, Siddhartha? îmi poţi spune de ce acum mă încearcă simţăminte ciudate, descurajându-mă în momentele de cea mai mare putere, slăbindu-mă şi aruncându-mă la pământ când ar trebui să fiu entuziasmat, când ar trebui să mă umplu de veselie? Asta este blestemul lui Buddha?
— Da, zise Siddhartha.
— Atunci, ridică-ţi blestemul, Legătorule, şi am să plec chiar astăzi! Am să-ţi dau înapoi învelişul ăsta de carne. Mi-e dor din nou de adierile reci ale înălţimilor! Fii bun şi eliberează-mă imediat!
— Este prea târziu, o, căpetenie a oştirilor de rakasha. Singur ţi-ai atras asupră-ţi acest lucru.
— Ce lucru? Cum m-ai legat de astă dată?
— Îţi aminteşti, când ne luptam pe balcon, cum îţi băteai joc de mine? Mi-ai zis că şi eu găsesc plăcere în chinurile pe care le provoci. Aveai dreptate, pentru că toţi oamenii au în ei şi ceea ce este întunecat şi ceea ce este luminos. Omul este făcut din lucruri diferite, nu dintr-o flacără pură, aşa cum ai fost tu cândva. Intelectul i se luptă adeseori cu emoţiile, voinţa cu dorinţele… Idealurile îi sunt în dezacord cu mediul şi, dacă le urmează, simte cu acuitate pierderea a ceea ce este vechi — dar dacă nu le urmează, simte durerea de a fi părăsit un nou şi nobil vis. Orice face reprezintă şi un câştig şi o pierdere, o sosire şi o plecare. Deplânge întotdeauna ceea ce s-a dus şi se teme de o parte din ceea ce stă să vină. Raţiunea se opune tradiţiei. Emoţiile se opun restricţiilor pe care i le impun ceilalţi oameni. Mereu, din înfruntarea acestor lucruri, se iscă ceea ce ai numit blestemul omului şi de care ţi-ai bătut joc: vinovăţia!
— Să ştii, aşadar — continuă Siddhartha — că de vreme ce am existat împreună în acelaşi trup şi ţi-am împărtăşit şi eu trăirile, nu întotdeauna cu neplăcere, drumul pe care l-am urmat noi nu este unul pe care circulaţia se face într-un singur sens. După cum tu mi-ai strâmbat voinţa către lucrările tale, la fel ţi-a fost şi ţie voinţa strâmbată, prin repulsia pe care o resimţeam eu faţă de unele dintre faptele tale. Ai învăţat lucrul numit vinovăţie şi întotdeauna va cădea precum o umbră peste hrana şi peste băutura ta. De asta ţi-a fost frântă plăcerea. De asta cauţi acum să fugi. Dar nu-ţi va ajuta la nimic. Te va urmări pretutindeni în lume. Se va înălţa cu tine în împărăţiile vânturilor reci şi curate. Te va urmări oriunde te vei duce. Acesta este blestemul lui Buddha!
Taraka îşi acoperi faţa cu mâinile.
— Deci aşa este când îţi vine să plângi, zise el după o vreme. Siddhartha nu răspunse.
— Te blestem, Siddhartha! zise el. M-ai legat iarăşi, într-o închisoare chiar mai îngrozitoare decât Puţul Iadului.
— Singur te-ai legat. Tu ţi-ai călcat cuvântul. Eu mi l-am ţinut.
— Oamenii suferă când rup înţelegerile cu demonii, zise Taraka, dar nici un rakasha nu a mai suferit aşa.
Siddhartha nu răspunse.
În dimineaţa următoare, când stătea la masă, se auzi o bubuitură în uşa camerei.
— Cine îndrăzneşte? ţipă el, dar uşa sări în lături, ruptă din balamale, cu drugul frânt ca un băţ uscat.
Cu un cap de tigru cu coarne, aşezat pe trupul unei maimuţe cu copite uriaşe la picioare şi cu aripi în loc de braţe, un rakasha năvăli în încăpere, cu fum ieşindu-i din gură când se făcu, pentru un moment, transparent, revenind apoi la vizibilitate totală, mai dispărând o dată, revenind iar. Din aripi îi picura ceva care nu era sânge, iar pe piept avea o arsură largă. Aerul era plin de miros de păr pârlit şi de carne arsă.
— Stăpâne! strigă. A sosit un străin care cere audienţă la tine!
— Şi nu l-ai putut convinge că nu sunt disponibil?
— Doamne, un întreg corp de gardă a sărit asupra lui, iar el a făcut un semn… A întins mâna spre ei şi s-a văzut o flacără atât de strălucitoare încât nici măcar rakasha nu au putut să se uite la ea. Nu a durat decât o clipă… Şi au dispărut cu toţii, ca şi cum nici n-ar fi existat… Iar în peretele din spatele lor s-a căscat o gaură mare… Nu s-a făcut nici un pic de moloz. Doar o gaură perfectă, netedă.
— Şi atunci te-ai aruncat tu asupra lui?
— Mulţi rakasha au sărit pe el, dar acelaşi lucru ne-a respins. A făcut iar gestul ăla cu mâna şi trei sau patru dintre ai noştri s-au dus, au dispărut în lumina pe care o arunca el… Eu nu i-am primit întreaga forţă, am fost doar julit de puterea ei. M-a trimis, prin urmare, să-ţi aduc mesajul lui… Nu mai reuşesc să mă ţin la un loc…
Cu asta, dispăru şi, acolo unde se aflase creatura, atârna în aer un glob de foc. Vorbele îi pătrundeau acum direct în minte, fără a mai fi rostite.
— Îţi porunceşte să te prezinţi înaintea lui fără întârziere. Altfel, zice că distruge palatul ăsta.
— Cei trei pe care i-a ars şi-au reluat şi ei propriile forme?
— Nu, răspunse rakasha. Nu mai sunt…
— Descrie-mi-l pe acest străin! ordonă Siddhartha, forţându-şi vorbele să-i iasă de pe buze.
— Este foarte înalt, zise demonul, şi poartă pantaloni şi cizme negre. În partea de sus are un veşmânt ciudat. Este ca o mănuşă albă, fără nici un model, care-i acoperă numai mâna dreaptă, întinzându-se în sus pe braţ şi peste umeri, înfăşurându-i gâtul şi ridicându-se strâns şi neted peste tot capul. Doar partea de jos a feţei i se vede, pentru că poartă la ochi lentile mari, negre, care îi stau la o jumătate de palmă depărtare de faţă. La brâu are o teacă scurtă, din acelaşi material alb ca şi haina — în care, de fapt, nu ţine un pumnal, ci o baghetă. Sub materialul veşmântului, acolo unde îi trece peste umeri şi-i ajunge la gât, se vede o umflătură, ca şi cum ar avea acolo un pachet.
— Domnul Agni! zise Siddhartha. L-ai descris pe zeul focului!
— Aoleu, ăsta trebuie să fie! zise rakasha. Pentru că atunci când i m-am uitat sub carne, ca să-i văd culorile adevăratei făpturi, am văzut acolo o văpaie ca în inima soarelui. Dacă există un zeu al focului, atunci, într-adevăr, el e.