— Acum, trebuie să fugim, zise Siddhartha, pentru că are să se producă imediat un mare incendiu. Cu ăsta nu ne putem lupta, aşa că hai să o ştergem repede.
— Mie nu-mi este frică de zei, zise Taraka, şi acestuia chiar mi-ar plăcea să-i încerc puterea.
— Nu îl poţi înfrânge pe Domnul Flăcării, spuse Siddhartha. Bagheta lui de foc este invincibilă. I-a fost dată de zeul morţii.
— Atunci am să i-o smulg şi am s-o întorc asupra lui.
— Nimeni nu o poate mânui fără să fie orbit si fără să-si piardă mâna! De asta poartă îmbrăcămintea aia ciudată. Hai să nîi mai pierdem timpul pe aici!
— Trebuie să văd cu ochii mei, zise Taraka. Trebuie!
— Nu lăsa recent descoperita vinovăţie să te împingă să flirtezi cu autodistrugerea.
— Vinovăţie? întrebă Taraka. Ce, eu am minte de bibilică, să mă dădăceşti? Nu, nu este vinovăţie, Legătorule. Doar că, dacă odată, după tine eu eram cel mai mare, acum în lume au apărut noi puteri. Zeii nu erau chiar atât de puternici pe vremuri, iar dacă într-adevăr şi-au sporit puterea, atunci această putere trebuie să fie pusă la încercare — de mine însumi! Stă în natura mea, care este tocmai puterea, să înfrunt orice nouă putere care apare şi ori să triumf asupra ei, ori să fiu legat de ea. Trebuie să pun la încercare puterea Domnului Agni. Să îl înfrâng!
— Dar suntem doi în acest trup!
— Asta este adevărat… Dacă va fi distrus acest corp, am să te port şi pe tine cu mine, promit. Deja ţi-am întărit flăcările, după felul în care suntem noi, rakasha. Dacă acest corp moare, ai să continui să trăieşti precum cei din neamul meu. Cândva, am avut şi noi trupuri, şi-mi amintesc de arta întăririi flăcărilor, astfel încât să poată arde şi independent de trup. Asta a fost făcută pentru tine, aşa că nu te teme.
— Îţi foarte mulţumesc.
— Acum, hai să înfruntăm flacăra şi s-o facem mică!
Părăsiră încăperile regale şi coborâră scările. Jos, în adâncuri, prizonier în propria-i temniţă, prinţul Videgha scânci în somn.
Ieşiră prin uşa ascunsă după draperiile din spatele tronului. Când le dădură în lături, văzură că marea sală era goală, cu excepţia somnoroşilor din dumbrava cea neagră şi a celui care stătea în mijlocul încăperii, având un braţ alb încrucişat cu un braţ gol şi ţinând un fluier alb între degetele mâinii înmănuşate.
— Vezi cum stă? zise Siddhartha. Este încrezător în puterea lui, şi are de ce. Este Agni, din rândul lokapalasilor. Poate vedea până la cel mai depărtat orizont deschis ca şi cum s-ar afla la distanţă de un braţ. Şi poate lovi până acolo. Se spune că într-o noapte a pârjolit chiar şi lunile cu bagheta aia a lui. Dacă doar îi atinge capătul cu un contact din mănuşă, izbucneşte Focul Universal, cu o strălucire orbitoare, făcând materia să dispară şi împrăştiind energiile care-i stau în cale. Încă nu este prea târziu să ne retragem…
— Agni! îşi auzi gura strigând. Ai cerut audienţă la cel care stăpâneşte aici?
Lentilele cele negre se întoarseră către el. Buzele lui Agni se întinseră într-un zâmbet care se dizolvă în cuvinte:
— M-am gândit că am să te găsesc aici, zise el cu o voce nazală şi pătrunzătoare. Sfinţenia aia era prea de tot şi a trebuit s-o ştergi, ai? Să-ţi spun Siddhartha sau Tathagatha sau Mahasamatman — sau, pur şi simplu, Sam?
— Vorbeşti prostii, răspunse el. Cel care era cunoscut ca Legătorul Demonilor — cu toate sau cu oricare dintre numele alea — este el însuşi legat acum. Ai privilegiul să i te adresezi lui Taraka, Domnul Puţului Iadului!
Se auzi un declic şi lentilele se făcură roşii.
— Da, văd adevărul spuselor tale, răspunse celălalt. Am sub ochi un caz de posesiune demonică. Interesant. Şi fără îndoială că şi stânjenitor.
Ridică din umeri, apoi adăugă:
— Dar pot distruge doi la fel ca pe unul.
— Crezi? întrebă Taraka ridicându-şi braţele înainte.
Când făcu astfel, se auzi un bubuit şi pădurea cea neagră invadă într-o clipită încăperea, cuprinzându-l pe cel care stătuse acolo, împresurându-l cu crengile. Bubuitul continuă şi podeaua se deplasă cu câţiva centimetri sub picioarele lor. De deasupra, se auziră nişte pârâituri şi zgomotul unor pietre căzând. Începu să plouă cu praf şi pietriş.
Atunci se declanşa o fulgerare orbitoare şi copacii dispărură, lăsând cioturi scurte şi înnegrite pe duşumea.
Cu un geamăt şi o trosnitură formidabilă, tavanul se prăbuşi.
Când se retraseră prin uşa din spatele tronului, văzură silueta, care stătea tot în centrul sălii, ridicând bagheta drept deasupra capului şi descriind un cerculeţ.
Un con de strălucire izbucni în sus, dizolvând tot ce atingea. Pe buzele lui Agni mai stăruia încă un zâmbet când uriaşele pietre curseră pe jos, fără ca vreuna să-i cadă în preajmă.
Bubuitul continuă, şi podeaua crăpă, şi pereţii începură să se clatine.
Trântiră uşa şi Sam simţi un val de ameţeală când fereastra, care cu un moment înainte se aflase la capătul îndepărtat al coridorului, trecu în goană pe lângă el.
Urcară rapid prin aer, îndepărtându-se, iar corpul îi fu cuprins de o senzaţie de mâncărime şi de băşicare, ca şi cum ar fi fost o făptură din lichid, parcursă de un curent electric.
Uitându-se înapoi, cu privirea demonului care putea vedea în toate direcţiile, zări Palamaidsu, deja aflat la o asemenea distanţă încât putea fi pus într-o ramă şi atârnat de perete, ca un tablou. Pe colina înaltă din centrul oraşului, palatul lui Videgha se năruia asupra lui însuşi, în timp ce raze puternic strălucitoare, ca nişte fulgere răsturnate, izbucneau dintre ruine către cer.
— Ăsta ţi-este răspunsul, Taraka? întrebă el. Să ne întoarcem şi să-i încercăm iar puterea?
— Trebuia să aflu, zise demonul.
— Acum dă-mi voie să te avertizez în continuare. Nu am glumit când ţi-am spus că poate vedea până la cel mai îndepărtat orizont. Dacă se eliberează repede şi-şi aruncă privirile în direcţia asta, are să ne detecteze. Nu cred că te poţi deplasa mai repede decât lumina, aşa că-ţi sugerez să zbori la înălţime mai mică şi să te foloseşti de teren, pentru acoperire.
— Ne-am făcut invizibili, Sam.
— Ochii lui Agni pot vedea mai adânc în spectrul roşu şi mai departe în violet decât oamenii.
Pierdură atunci, rapid, în altitudine. În Palamaidsu, oricum, Sam văzu că singura urmă a palatului lui Videgha era un nor de praf pe o culme cenuşie de deal.
Deplasându-se ca un vârtej, se îndepărtară cu mare viteză spre nord, până când, în cele din urmă, munţii Ratnagari se văzură dedesubtul lor. Când ajunseră la muntele numit Channa, se lăsară deasupra piscului şi aterizară pe micul prag din faţa intrării deschise a Puţului Iadului.
Păşiră înăuntru şi închiseră uşa.
— Vor urma represalii, zise Sam. Şi nici chiar Puţul Iadului nu le va putea înfrunta.
— Cât de încrezători sunt în puterile lor, zise Taraka, de au trimis numai unul!
— Crezi că încrederea lor nu are acoperire?
— Nu, zise Taraka. Dar unde-i Cel în Roşu, despre care ziceai că soarbe viaţa cu ochii? Nu te gândeai că au să-l trimită pe Domnul Yama, mai degrabă decât pe Agni?
— Ba da, spuse Sam în timp ce se îndreptau către puţ, eram sigur că el are să mă urmărească, şi tot mai cred că va veni. Când l-am văzut ultima oară, i-am pricinuit oarecari necazuri. Simt că mă va vâna pretutindeni. Cine ştie, poate că deja se află în Puţul Iadului, pregătind o ambuscadă.