Ajunseră la buza puţului şi intrară pe potecă.
— Nu ne aşteaptă înăuntru, anunţă Taraka. Măcar acum, şi tot aş fi fost prevenit de către cei care au rămas legaţi, dacă altcineva decât rakasha ar fi trecut pe drumul ăsta.
— O să vină el, zise Sam. Iar când Cel în Roşu va apărea, nu-i va sta nimeni în cale.
— Dar vor încerca mulţi, zise Taraka. Uite-l pe primul.
O flacără apăru, în nişa sa din perete, lângă potecă.
În momentul când trecură prin dreptul ei, Sam o eliberă, iar aceasta ţâşni în aer ca o pasăre strălucitoare şi se lăsă apoi în jos prin puţ, într-o spirală strânsă.
Coborâră, pas cu pas, şi din fiecare nişă flăcările se revărsau şi izbucneau afară. La porunca lui Taraka, unele se înălţau şi dispăreau dincolo de buza puţului, ieşind pe uşa cea grea, care purta pe partea din afară cuvintele zeilor.
Când ajunseră la fundul puţului, Taraka zise:
— Hai să-i eliberăm şi pe cei ce zac închişi în caverne.
Aşa că-şi croiră drum prin coridoarele şi prin cavernele adânci, eliberându-i pe demonii înlănţuiţi acolo.
Apoi, după o vreme — câtă, nimeni nu putea spune — erau cu toţii eliberaţi.
Rakasha se adunară în sala de jos, rânduiţi în falange de flăcări şi strigătele lor se uniră într-un singur sunet, prelung, zbârnâitor, care se rostogolea şi se rostogolea, şi i se izbea de timpanele lui Siddhartha, până când acesta îşi dădu seama, uimit, că ei de fapt cântau.
— Da, zise Taraka, este pentru prima oară, după veacuri întregi, când fac asta.
Sam ascultă vibraţiile din interiorul craniului său, prinzând câte ceva din înţelesul şuieratului şi al vâlvătăii lor; simţămintele care le însoţeau se transformau în cuvinte şi accente ceva mai familiare minţii lui:
Noi suntem legiunile Iadului, la naiba,
Cei surghiuniţi ai flăcării căzute.
Noi suntem rasa nefăcută de oameni.
Aşa că-i suduim pe oameni. Uitat le fie numele!
Această lume ne-a aparţinut nouă înaintea zeilor, Pe când rasa oamenilor nici nu exista.
Şi când zeii şi oamenii s-or duce,
Lumea ne va aparţine iar.
Munţii se prăbuşesc, mările se usucă,
Luna va pieri de pe cer.
Podul de Aur va cădea într-o zi,
Şi tot ce suflă va muri cândva.
Dar noi, cei din Iad, vom izbândi,
Acolo unde zeii dau greş, unde oamenii dau greş.
Legiunile celor blestemaţi nu pier.
Aşteptăm, aşteptăm să ne ridicăm iar!
Sam se cutremură în vreme ce ei cântau înainte, aducându-şi aminte de gloria trecută, încrezători în priceperea lor de a supravieţui oricărei situaţii, de a înfrunta orice forţă cu judo-ul cosmic al unei împingeri, al unei trageri şi al unei lungi aşteptări, văzând cum tot ce nu aprobau ei se întorcea în sine şi pierea. Pentru un moment, aproape că îi veni să creadă că era adevărat ceea ce cântau şi că într-o zi nu aveau să mai existe decât rakasha, zburătăcind pe deasupra peisajului găunos al unei lumi moarte.
Atunci îşi îndreptă gândul către alte chestiuni şi-şi izgoni indispoziţia. Dar în zilele care urmară, şi nu numai, ci din vreme în vreme, peste ani, ea îi revenea ca să-i umbrească eforturile şi să-şi râdă de bucuria lui, ca să-l facă să-şi pună întrebări, să cunoască vinovăţia, să simtă tristeţea şi, astfel, să fie umilit.
După o vreme, un rakasha care plecase ceva mai devreme se întoarse şi coborî în puţ. Plutind în aer, povesti ce văzuse. În timp ce vorbea, flacăra îi luă forma unei cruci tau.
— Asta este forma acelui car de luptă, zise el. A brăzdat cerul cu o dâră de foc, după care a coborât, venind să se odihnească în valea de dincolo de Culmea Sudică.
— Legătorule, cunoşti această navă? întrebă Taraka.
— I-am mai auzit descrierea, răspunse Sam. Este carul de tunet al Domnului Shiva.
— Descrie-ne ocupantul, îi zise demonului.
— Erau patru, Doamne.
— Patru?!
— Da. Era cel pe care l-ai descris tu ca fiind Agni, Domnul Focului. Cu el este unul care poartă coarne de taur fixate pe un coif lustruit — platoşa îi arată ca bronzul vechi, dar nu este din bronz; e împodobită cu nişte ornamente în formă de şerpi şi nu pare să-l împovăreze când se mişcă. Într-o mână poartă un trident strălucitor şi nu are nici un scut dinainte.
— Ăsta-i Shiva, zise Sam.
— Iar împreună cu aceştia doi, se îndreaptă încoace unul îmbrăcat tot în roşu, a cărui privire este întunecată. Acesta nu vorbeşte, dar din când în când privirile îi cad asupra femeii care merge alături de el, în stânga. Ea este bălaie la păr şi la piele, iar armura i se potriveşte cu roşul lui. Are ochii ca marea şi zâmbeşte des, cu buze de culoarea sângelui de om. La gât poartă un colier din cranii. Are un arc, iar la cingătoare o sabie scurtă. În mâini ţine un obiect ciudat, ca un sceptru negru, terminat cu un craniu argintiu, care este totodată si roată.
— Ăştia doi trebuie să fie Yama şi Kali, zise Sam. Ascultă-mă, acum, Taraka, cel mai puternic dintre rakasha, să-ţi spun ce se îndreaptă spre noi. Puterea lui Agni, o ştii tu prea bine, iar despre a Celui în Roşu ţi-am vorbit deja. Acum, cea care păşeşte de-a stânga Morţii are şi ea privirea care soarbe viaţa celui asupra căruia se opreşte. Sceptrul ei cu roată ţipă ca trâmbiţele care vestesc sfârşitul acestui Yuga{Ciclu din existenţa Universului (n.tr.).}, şi toţi cei care vin înaintea tânguirii sale sunt aruncaţi în deznădejde şi confuzie. Ea-i mult mai de temut decât Domnul ei, care este neîndurător şi invincibil. Iar cel cu tridentul este Domnul Distrugerii însuşi. Este adevărat că Yama este Regele Morţii, iar Agni Domnul Flăcărilor, dar puterea lui Shiva este puterea haosului. El este forţa care desparte atom de atom, distrugând formele tuturor lucrurilor asupra cărora se întoarce. Împotriva acestora patru, nici chiar puterea dezlănţuită a Iadului nu poate sta. Prin urmare, hai să părăsim imediat acest loc, pentru că ei, mai mult ca sigur, încoace vin.
— Oare nu ţi-am promis eu, Legătorule, zise Taraka, să te ajut să lupţi împotriva zeilor?
— Da, dar eu vorbeam despre un atac prin surprindere. Aceştia şi-au asumat acum Aspectele şi şi-au luat asupră-le Atributele. Dacă ar fi vrut ei, chiar şi fără să mai coboare, ar fi făcut ca muntele Channa să nu mai existe, iar în locul său ar fi rămas un crater adânc, aici, în inima Ratnagarilor. Trebuie să fugim, să ne luptăm cu ei altă dată.
— Îţi aminteşti de blestemul lui Buddha? întrebă Taraka. Îţi aminteşti cum m-ai învăţat despre vinovăţie, Siddhartha? Eu îmi amintesc şi cred că îţi datorez această victorie. Îţi datorez ceva pentru chinul tău şi am să ţi-i dau pe aceşti zei în mână, drept răsplată.
— Nu! Dacă într-adevăr vrei să mă slujeşti, fă-o cu altă ocazie! Acum, m-ai sluji ducându-mă departe de locul acesta, departe şi iute!
— Îţi este teamă de întâlnirea asta, Doamne Siddhartha?
— Da, îmi este! Pentru că este nebunie curată! Ce-i cu cântecul vostru — „Aşteptăm, aşteptăm să ne ridicăm iar”? Unde este răbdarea celor din neamul rakasha? Zici că veţi aştepta să sece mările şi să cadă munţii, să dispară lunile de pe cer, dar nu poţi să aştepţi să hotărăsc eu vremea şi locul bătăliei! Eu îi cunosc mult mai bine decât tine pe zeii ăştia, pentru că odinioară m-am numărat printre ei. Nu te pripi. Dacă vrei să mă slujeşti, scuteş-te-mă de întâlnirea asta!