— Prea bine. Te ascult, Siddhartha. Cuvintele tale mă mişcă. Dar eu tot le-aş încerca puterea. Aşa că am să trimit câţiva rakasha împotriva lor. Noi, însă, vom călători departe, tu şi cu mine, extrem de adânc, spre rădăcinile lumii. Vom aştepta acolo să primim raportul asupra victoriei. Dacă rakasha au să piardă cumva lupta, atunci am să te duc departe de aici şi am să-ţi redau trupul. Până atunci, am să-l mai port, oricum, câteva ore, pentru a-ţi savura pasiunile pe parcursul bătăliei.
Sam îşi lăsă capul în jos.
— Amin, zise el şi, cu o senzaţie de furnicătură şi de gol în stomac, se simţi ridicat de la podea şi purtat prin peşteri vaste, nestrăbătute vreodată de om.
În vreme ce grăbeau dintr-o încăpere boltită îhtr-alta, în jos, prin tuneluri şi prin spărturi şi prin puţuri, prin labirinturi şi grote şi coridoare de piatră, Sam îşi lăsă mintea să-i zboare în urmă, să i se cufunde printre amintiri. Se gândi la vremurile recentei lui acţiuni misionare, când căutase să altoiască învăţăturile lui Gotama{Înţelept din vechime, al cărui nume a fost preluat şi de Buddha Sakyamuni} pe trunchiul religiei prin care era guvernată lumea. Se gândi la acel ciudat Sugata, în ale cărui mâini dăduse şi moartea şi binecuvântarea. Peste ani, numele lor aveau să se contopească şi faptele lor aveau să se confunde. Trăise prea mult ca să nu ştie cum amesteca timpul borcanele legendelor. Existase un Buddha real, ştia asta acum. Învăţătura pe care o oferise, indiferent cu cât de multă prefăcătorie, îl atrăsese pe acest credincios adevărat, care ajunsese oarecum la iluminare, marcase minţile oamenilor cu sfinţenia lui, iar apoi se dăduse de bună voie în mâinile Morţii.
Tathagatha şi Sugata aveau să aparţină aceleiaşi legende, ştia, iar Tathagatha avea să strălucească în lumina revărsată de discipolul său. Singură Dhamma avea să supravieţuiască. Apoi mintea i se întoarse la bătălia de la Sălile Karmei şi la maşinăriile fiică ascunse într-un loc secret. După care se gândi la nenumăratele transferuri pe care le întreprinsese înainte de momentul acela, al bătăliei pe care o purtase, la femeile pe care le iubise de-a lungul timpului; se gândi la ceea ce putea fi o lume şi la ceea ce era lumea aceasta, şi de ce. Apoi fu iar cuprins de furia împotriva zeilor. Se gândi la zilele când o mână dintre ei se luptaseră cu rakasha şi cu nagas, cu gandharvas şi cu popoarele mării, cu demonii kataputna şi cu mamele îngrozitoarei Străluciri, cu daksinis şi cu preta, cu skan-das şi cu piskas şi câştigase, smulgând o lume din haos şi clădind primul oraş al oamenilor. Văzuse acel oraş trecând prin toate stadiile prin care poate trece un oraş, până acum, când era locuit de cei care-şi puteau răsuci minţile într-o clipită pentru a se transforma în zei, asumându-şi un Aspect care le întărea trupurile şi le intensifica voinţa şi le extindea puterea dorinţelor prin Atribute, ce se abăteau cu forţa unei vrăji asupra celor spre care le îndreptau. Se gândi la aceşti zei şi la acest oraş — şi îi ştia frumuseţea şi dreptatea, urâţenia şi strâmbătatea. Se gândi la splendoarea şi la culorile lui, în contrast cu cele ale restului lumii şi suspină plin de mânie, pentru că ştia că nu va putea niciodată să gândească numai bine sau numai rău despre el. De asta aşteptase atât de mult, fără să acţioneze deloc. Acum, orice urma să facă, avea să însemne şi victorie şi înfrângere, şi succes şi eşec; şi indiferent dacă rezultatul acţiunilor lui va fi pieirea sau perpetuarea visului oraşului, povara vinovăţiei el avea să o poarte.
Aşteptară în întuneric.
Mult timp, în tăcere, aşteptară. Timpul trecea ca un bătrân urcând la deal.
Stăteau pe un prag, deasupra unui ochi de apă neagră şi aşteptau.
— Nu ar fi trebuit să aflăm până acum?
— Poate că da. Poate că nu.
— Ce ar trebui să facem?
— Ce vrei să spui?
— Dacă nu mai vin deloc… Cât mai stăm aici?
— Vor veni. Cântând.
— Sper.
Dar nu se auzea nici un cântec. Nici un zgomot. În jurul lor era nemişcarea timpului, care nu avea nimic de măcinat.
— De când aşteptăm?
— Nu ştiu. De mult.
— Simt că ceva nu este în regulă.
— S-ar putea să ai dreptate. Să ne ridicăm câteva niveluri, să cercetăm, sau să te duc chiar acum spre libertate?
— Să mai aşteptăm un timp.
— Prea bine.
Iarăşi fu linişte. Se cufundară în ea.
— Ce-a fost asta?
— Care?
— Un zgomot.
— Nu am auzit nimic, deşi folosim aceleaşi urechi.
— Nu cu urechile corpului… Iarăşi!
— Nu aud nimic, Taraka.
— Insistă. E ca un scâncet, dar nu se opreşte.
— Departe?
— Da, destul de departe. Ascultă ca mine.
— Da! Cred că este sceptrul lui Kali. Înseamnă că bătălia continuă.
— Atât de mult? Atunci, zeii sunt mai puternici decât am crezut eu.
— Nu, rakasha sunt mai puternici decât am crezut eu.
— Indiferent cine va câştiga sau va pierde, Siddhartha, zeii sunt în momentul de faţă ocupaţi. Dacă am reuşi să trecem pe lângă ei, nava lor poate că este nepăzită. O vrei?
— Să furăm carul tunetului? Asta este o idee… E o armă extrem de puternică şi un mijloc de transport. Ce şanse am avea?
— Sunt sigur că rakasha îi pot reţine cât este nevoie — şi este un urcuş lung până la gura Puţului Iadului. Noi nu avem nevoie să folosim poteca. Am obosit, dar tot mai pot să ne port prin aer.
— Hai să ne ridicăm câteva niveluri şi să vedem ce şi cum.
Părăsiră pragul de piatră de lângă ochiul cu apă neagră şi timpul începu iar să se scurgă pe lângă ei, pe măsură ce urcau.
În vreme ce înaintau, un glob de lumină le ieşi în întâmpinare. Se aşeză pe solul peşterii şi se transformă într-un copac de foc verde.
— Cum merge bătălia? îl întrebă Taraka.
— I-am încolţit, raportă el, dar nu reuşim să-i dovedim.
— De ce nu?
— Este chestia aia împrejurul lor, care ne respinge. Nu ştiu cum să-i spun, dar nu ne putem apropia prea mult.
— Atunci, cum luptaţi?
— O ploaie continuă de stânci asupra lor. Mai azvârlim şi foc şi apă şi mari vârtejuri de vânt.
— Şi ei cum răspund la asta?
— Tridentul lui Shiva taie drum prin orice. Dar indiferent cât distruge el, noi ridicăm asupra lui tot mai mult. Aşa că stă ca o statuie, azvârlind în nefiinţă uragane cărora noi nu le vom pune capăt. Când şi când, se opreşte ca să ucidă, în vreme ce atacul îl opreşte Domnul Focului. Sceptrul zeiţei îi domoleşte pe cei care îi ies înainte. O dată încetiniţi, cad în raza de acţiune a tridentului, sau în mâinile ori sub ochii Morţii.
— Şi nu aţi reuşit să le faceţi nici un rău?
— Nu.
— Unde stau?
— Pe poteca din peretele puţului. Sunt încă aproape de buză. Coboară încet.
— Câţi am pierdut noi?
— Optsprezece.
— Înseamnă că a fost o greşeală să punem capăt aşteptării ca să începem bătălia asta. Preţul este prea ridicat şi nu am câştigat nimic… Sam, vrei să încercăm să luăm carul?
— Merită riscul… Da, hai să încercăm!
— Acum, tu du-te, îl instrui Taraka pe rakasha care îşi legăna ramurile înaintea lor. Du-te, iar noi te vom urma mai încet. Vom urca de-a lungul peretelui din partea opusă lor. Când începem să ne ridicăm, dublaţi-vă atacul. Tineţi-i ocupaţi cu totul până ce trecem noi. După aia, ţineţi-i pe loc, să ne daţi nouă timp să le furăm carul din vale. După ce facem asta, eu mă întorc la voi în adevărata mea formă şi putem pune capăt bătăliei.