Sam aştepta cu transpiraţia curgându-i pe frunte şi cu mâna strânsă pe manetă.
— Vine acum… Agni!
Sam se uită prin parbrizul suplu, înclinat.
Domnul Focului pătrundea în vale.
— Adio, Siddhartha!
— Încă nu, zise Sam.
Agni se uită la carul de luptă şi îşi ridică bagheta.
Nu se întâmplă nimic.
Se opri, ochind mai atent; apoi o coborî şi o scutură cu furie.
O ridică iar.
Nici de data asta nu izbucni vreo flacără.
Duse mâna stângă la ceafă şi reglă ceva la cutia din spinare. Când făcu asta, lumina ţâşni din baghetă, arzând o gaură uriaşă în pământ, alături de el.
Ochi iar.
Nimic.
Atunci începu să alerge spre navă.
— Electrodirecţie? întrebă Taraka.
— Da.
Sam împinse maneta şi reglă iar câteva comenzi. Un muget uriaş crescu în jurul lui.
Apăsă încă un buton şi, dinspre partea din spate a navei, se auzi un trosnet. Mai roti încă un potenţiometru, timp în care Agni ajunse la turelă.
Se produse o flamă şi un zăngănit metalic.
Sam se ridică de pe scaun şi ieşi din cabină, pe coridor.
Agni intrase şi aţintea bagheta asupra lui.
— Nu mişcaţi… Sam! Demone! strigă el acoperind mugetul motoarelor; în timp ce vorbea, lentilele se comutară şi se făcură roşii, iar el zâmbi. Demone, zise el, nu face nici o mişcare, altfel şi tu şi gazda ta veţi arde împreună!
Sam se repezi asupra lui.
Agni căzu uşor când fu lovit, pentru că nu crezuse că celălalt avea să-l atace.
— Scurt circuit, ai? zise Sam şi îl izbi în beregată. Sau pete în soare? şi îl lovi în tâmplă.
Agni căzu pe o parte, iar Sam îi articulă o ultimă lovitură cu muchia palmei, imediat deasupra claviculei.
Împinse bagheta cu piciorul în lungul culoarului şi, când se îndreptă spre turelă ca să o închidă, ştiu că era prea târziu.
— Du-te acum, Taraka, zise el. De-aici înainte este numai lupta mea. Tu nu mai poţi face nimic.
— Ţi-am promis ajutorul.
— Nu mai ai ce oferi, acum. Ieşi cât încă mai poţi.
— Dacă asta ţi-e voia… Dar mai am să-ţi spun un ultim lucru…
— Las-o! Data viitoare, când am să mai fiu prin preajmă…
— Legătorule, este lucrul pe care l-am învăţat de la tine… Îmi pare rău… Eu…
Se produse o clătinare teribilă, o senzaţie ca de smucitură în mintea şi în trupul lui, când privirea-morţii, privirea lui Yama, se abătu asupră-i, trecând dincolo de propria-i fiinţă.
Kali îl privi şi ea în ochi; iar când făcu asta, îşi ridică sceptrul ameninţător.
Fu precum ridicarea unei umbre şi coborârea alteia.
— La revedere, Legătorule, îi sunară cuvintele în minte.
Apoi craniul începu să scâncească.
Simţi cum se prăbuşeşte.
O zguduitură.
Se produsese în capul său. Era numai el.
Fu trezit de o pulsaţie şi se simţi înfăşurat în durere ca în nişte bandaje.
Avea lanţuri la încheieturile mâinilor şi la glezne.
Era aşezat pe duşumeaua unui mic compartiment. Lângă tocul uşii stătea Cel în Roşu, fumând.
Yama dădu din cap, fără să spună nimic.
— De ce sunt încă în viaţă? întrebă Sam.
— Trăieşti în scopul de a onora o întâlnire fixată cu mulţi ani în urmă, în Mahartha, zise Yama. Brahma este deosebit de nerăbdător să te revadă.
— Eu, însă, nu sunt deosebit de nerăbdător să-l văd pe Brahma.
— De-a lungul anilor, asta a devenit oarecum evident.
— Văd că ai ieşit cu bine din nisip.
Celălalt zâmbi.
— Ticălos om mai eşti, zise el.
— Ştiu. Obişnuiesc.
— Înţeleg că aranjamentul tău de afaceri a căzut?
— Din nefericire, da.
— Poate încerci să-ţi recuperezi pierderile. Eşti la jumătatea drumului spre Ceruri.
— Crezi că am vreo şansă?
— Posibil. Timpurile se schimbă. Brahma s-ar putea să fie un zeu milostiv, săptămâna asta.
— Psihiatrul mi-a recomandat să mă specializez în cauze pierdute.
Yama ridică din umeri.
— Ce-i cu demonul? Cel care s-a aflat în mine…
— L-am atins puternic, zise Yama. Nici nu ştiu dacă l-am dat gata sau numai l-am alungat. Dar nu mai ai de ce să-ţi faci griji. Te-am injectat cu izgonitor de demoni. Dacă făptura mai trăieşte, va trece tare mult timp până să-şi revină după întâlnirea cu noi. Poate n-o să-şi mai revină niciodată. Cum s-a întâmplat? Credeam că eşti singurul om imun la posedarea demonică.
— Aşa credeam şi eu. Ce e izgonitorul de demoni?
— Am găsit un compus chimic, nevătămător pentru noi, pe care nu-l poate suporta nici una dintre fiinţele energetice.
— Bună chestie! L-am fi putut folosi în zilele legării.
— Da, zise Yama. Cum este… posedarea demonică, hm? Cum te simţi când mai ai o voinţă, care ţi-o dirijează pe a ta?
— Este ciudat, zise Sam. Înspăimântător şi destul de educativ, în acelaşi timp.
— În ce sens?
— A lor a fost lumea la început, zise Sam. Noi le-am luat-o. De ce nu ar fi demonii tot ceea ce urâm noi la ei? Din punctul lor de vedere, noi suntem demonii.
— Dar cum este?
— Să-ţi fie voinţa dirijată de altul? Tu ar trebui să ştii.
Lui Yama îi pieri zâmbetul, apoi îi reveni.
— Ti-ar plăcea să te lovesc, Buddha, nu-i aşa? Te-ar face să te simţi superior. Din nefericire, sunt sadic şi nu am s-o fac.
Sam râse.
— Touché, Moarte, zise el.
Rămaseră tăcuţi un timp.
— Poţi să-mi împrumuţi o ţigară?
Yama îi întinse una şi i-o aprinse.
— Cum mai arată acum Prima Bază?
— Cu greu ai să mai recunoşti locul, zise Yama. Şi dacă ar dispărea complet cei care se află acolo, tot ar mai fi perfect pentru încă zece mii de ani de-aici înainte. Florile tot ar înflori şi muzica ar cânta şi fântânile ar undui în culorile spectrului luminos. Mâncărurile calde tot ar mai fi depuse în pavilioane. Oraşul în sine este nemuritor.
— Un sălaş potrivit, presupun, pentru cei ce-şi zic zei.
— Îşi zic? întrebă Yama. Greşeşti, Sam. Dumnezeirea este mai mult decât un nume. Este un mod de existenţă. Nu îl atinge cineva numai prin faptul de a fi nemuritor, pentru că şi cel mai de jos lucrător de la câmp poate obţine continuitatea existenţei. Este, oare, condiţionarea unui Aspect? Nu. Orice hipnotizator priceput poate să se joace cu propria imagine. Este ridicarea unui Atribut? Desigur că nu. Pot proiecta maşini mult mai puternice şi mai precise decât orice facultate pe care şi-o poate cultiva un om. A fi zeu este calitatea de a reuşi să fii tu însuţi într-o asemenea măsură, încât pasiunile proprii să corespundă cu forţele Universului, astfel ca toţi cei care te privesc să ştie asta fără să-ţi audă numele rostit. Un vechi poet a zis că lumea este plină de ecouri şi de corespondenţe. Un altul a scris un lung poem despre un infern, în care fiecare om suferea o tortură care coincidea în natură cu acele forţe care-i guvernaseră viaţa. A fi zeu înseamnă a fi în stare să recunoşti în tine însuţi acele lucruri care sunt importante, iar apoi să loveşti exact acea clapă care le aliniază cu tot ceea ce mai există. Atunci, dincolo de morală sau logică sau etică, eşti vânt sau foc, marea, muntele, ploaia, soarele sau stelele, zborul unei săgeţi, sfârşitul unei zile, fiorul dragostei. Stăpâneşti prin propriile pasiuni guvernante. Cei care privesc la zei spun, atunci, fără ca măcar să le cunoască numele: „El este Focul. Ea este Dansul. El este Distrugerea. Ea este Dragostea.” Aşadar, ca să răspund la ceea ce ai spus, ei nu-şi spun singuri zei. Toţi ceilalţi, însă, da — oricine îi priveşte.