Domn al Luminii [Lord of Light - ro]

În vara din Ceruri se înalţă Oraşul Celest.

Oraşul Celest nu a crescut cum cresc oraşele omeneşti, în jurul unui port sau în apropierea vreunei câmpii mănoase, păşuni teren de vânătoare, întretăieri de drumuri comerciale sau regiuni bogate în resurse naturale pe care omul şi le doreşte şi alături de care el se aşează. Oraşul Celest a apărut dintr-un plan avut în minte de primii săi locuitori. Creşterea lui nu s-a petrecut lent şi la întâmplare, o clădire adăugată aici, o magistrală retrasată acolo, o structură demolată pentru a face loc alteia, toate părţile îmbi-nându-se laolaltă într-un tot neregulat şi dizgraţios. Nu. Fiecare cerinţă funcţională a fost gândită, fiecare centimetru de măreţie a fost calculat de cei dintâi proiectanţi şi figurat de dispozitivele de mărire a planurilor. Aceste proiecte au fost coordonate şi puse în operă de către un artist arhitect fără pereche. Vishnu Păstrătorul a ţinut întregul Oraş Celest în minte până în ziua în care a dat ocol Turlei Preaînalte pe spinarea Păsării Garuda, a privit în jos şi Oraşul a fost perfect captat într-o picătură de sudoare de pe fruntea lui.

Aşadar, Cerurile au izvorât din mintea unui zeu, iar conceperea le-a fost stimulată de dorinţele celor din preajma acestuia. Au fost aşezate mai degrabă potrivit capriciului, decât unei nevoi, într-o sălbăticie de gheaţă şi zăpadă şi stânci, la atemporalul Pol al Lumii, unde numai cei mai puternici dintre cei puternici îşi fac sălaş.

(Oare ce vâna?)

Alături de Oraşul Celest, sub domul Cerurilor se afla pădurea cea mare, Kaniburrha. Vishnu, în înţelepciunea lui, văzuse că trebuie să existe un echilibru între zona citadină şi sălbăticie. Sălbăticia poate exista independent de oraşe, câtă vreme cei ce trăiesc în oraş au nevoie de mai mult decât de plante domestice de decor. Dacă lumea ar fi toată un oraş, judecase el, locuitorii ar transforma o porţiune din ea în sălbăticie, deoarece în toţi se află ceva care, nelămurit, aspiră ca undeva să existe un capăt al ordinii şi un început al haosului. Astfel că în mintea lui se ivise o pădure, fremătând de izvoare şi de mirosurile vegetaţiei şi ale putreziciunii, dând glas strigătelor făpturilor neîmblânzite care locuiau în umbra ei, luptându-se cu vântul şi lucind în ploaie, căzând la pământ şi ridicându-se iarăşi.

Sălbăticia venea până la marginea Oraşului şi se oprea acolo, îi era interzis să pătrundă mai departe, după cum şi Oraşul se ţinea între limitele lui.

Dar dintre creaturile care locuiau în pădure, unele erau prădătoare; acestea nu cunoşteau îngrădiri, venind şi plecând după bunul lor plac. Mai-marii acestora erau tigrii albinoşi. Dar stătea scris, de către zei, că tigrilor-fantomă nu le era îngăduit să vadă Oraşul Celest; iar astă lege era înscrisă în păienjenişul de nervi dinapoia ochilor lor, făcând Oraşul să dispară. În creierele lor de uriaşe pisici albe, lumea era numai pădurea Kaniburrha. Umblau pe străzile din Ceruri, şi li se părea că străbat poteci din junglă. Dacă zeii le mângâiau blana când treceau pe lângă ei, era ca şi cum vântul şi-ar fi lăsat mâinile asupra lor. Dacă urcau o scară îngustă, era o pantă pietroasă cea pe care se căţărau. Clădirile erau steiuri de piatră, iar statuile erau copaci; trecătorii erau nevăzuţi.

Dacă cineva din Oraş pătrundea în pădurea cea adevărată, însă, zei şi tigri se aflau atunci în acelaşi plan al existenţei — sălbăticia, factorul de echilibru.

Tuşi iar, cum mai făcuse adeseori înainte, iar blana ei ca omătul fu netezită de vânt. Era o tigroaică-fantomă, rătăcind de trei zile prin sălbăticia Kaniburrhei, ucigând şi mâncând carnea crudă, roşie, a prăzii, răcnindu-şi provocarea de felină largă în beregată, lingându-şi blana cu limba ei mare, rozalie, simţind ploaia scurgându-i-se pe spate, picurată de pe frunzele palmate atârnând la înălţime, prăvălindu-se în torente din norii strânşi grămadă, în mod miraculos, în mijlocul cerului; umblând cu foc în coapse, în urma împerecherii de noaptea trecută cu o avalanşă de blană de culoarea morţii, ale cărei gheare îi brăzdaseră şoldurile, mirosul sângelui înnebunindu-i pe amândoi; torcând, în timp ce crepusculul răcoros o învăluia aducând cu sine Lunile, cea aurie şi cea argintie şi cea pământie. Stătea pe stâncă, lingându-şi labele şi întrebându-se ce vânase.

Lakshmi, în Grădina Lokapalasilor, şedea alături de Kubera, cel de-al patrulea administrator al lumii, pe o canapea parfumată aşezată lângă eleşteul în care se jucau apsarasele. Ceilalţi trei lokapalas lipseau în acea seară… Gângurind, asparasele stropiră cu apa cea parfumată înspre canapea. Domnul Krishna cel Întunecat alese acel moment pentru a-i zice din flaut. Fetele le întoarseră atunci spatele lui Kubera cel Gras şi lui Lakshmi cea Drăgălaşă şi se sprijiniră cu coatele pe marginea bazinului, ca să-l privească pe cântăreţ, acolo, sub copacul înflorit, unde zăcea trântit printre burdufuri de vin şi rămăşiţele de la câteva ospeţe.

Trecu în sus şi în jos peste găurile flautului şi scoase o notă lungă şi tânguitoare, apoi o serie de behăituri ca de capră. Guari cea Blondă, cu care îşi pierduse un ceas ca s-o dezbrace şi apoi păruse să o uite, se ridică de lângă el, se cufundă în bazinul cu apă şi dispăru într-una dintre numeroasele peşteri subacvatice. El sughiţă, începu o melodie, se opri, începu alta.

— E adevărat ce se spune despre Kali? întrebă Lakshmi.

— Ce se spune? mormăi Kubera întinzându-se după un bol cu soma.

Ea îi luă bolul din mâini, sorbi din el şi i-l dădu înapoi. El îl goli, iar un slujitor i-l umplu de îndată ce îl pusese înapoi pe tavă.

— Că vrea un sacrificiu uman, ca să-şi celebreze nunta?

— Se poate, zise Kubera. N-ar fi de mirare din partea ei, curvă însetată de sânge cum e ea, mereu transmigrând în vreun animal fioros pentru câte o vacanţă. S-a făcut găină-de-foc, odată, şi a zgâriat-o pe Sitala pe faţă, că nu ştiu ce spusese.

— Când?

— Păi, acum vreo zece-unsprezece avataruri. Sitala a purtat văl pentru a naibii de multă vreme, până ce i-a fost gata noul trup.

— Ciudată pereche, îi spuse Lakshmi la ureche, muşcându-i-o uşor. Yama, prietenul tău, este probabil singurul care ar trăi cu ea. Gândeşte-te că o apucă nevricalele cu un amant şi-şi aruncă asupra lui privirea mortală… Cine altcineva ar putea suporta privirea aia?

— Fără glumă, zise Kubera. Aşa l-am pierdut pe Kartikeya, Domnul Bătăliilor.

— Oh?

— Ăhă. E ciudată. Ca şi Yama, dar nu chiar ca el. El e zeul morţii, într-adevăr. Dar genul lui e moartea rapidă, curată. Kali e mai degrabă ca o pisică.

— A vorbit vreodată Yama despre această fascinaţie pe care i-o inspiră ea?

— Ai venit aici să bârfeşti sau să faci ceva?

— Şi pentru una şi pentru alta, răspunse Lakshmi.

În acel moment, Krishna îşi adoptă Aspectul, arborându-şi Atributul de beţie divină. Din flaut începu să-i picure o melodie tristă-amăruie, dulce-acrişoară, molipsitoare. Beţia din el se împrăştie prin grădină, în valuri alternative de bucurie şi tristeţe. Se ridică pe picioarele subţiri şi negre şi începu să danseze. Trăsăturile lui plate erau lipsite de orice expresie. Părul întunecat şi umed îi cădea în inele dese, sârmoase; până şi barba îi era la fel de creaţă. În timp ce se mişca, asparasele ieşiră din bazin, ca să-l urmeze. Flautul îi rătăci pe potecile vechilor melodii, ritmurile devenind tot mai frenetice pe măsură ce el se mişca tot mai repede, până când, în cele din urmă, izbucni în Rasalila, Dansul Dorinţei, iar suita lui, cu mâinile pe şolduri, îl urmă cu viteză tot mai mare în mişcările-i rotitoare.